Există peste tot oamenii lui Dumnezeu! (II)

– Domnule Alexandru Tudor, cum vă raportați la Dumnezeu în timp ce arbitraţi?

– Am întrebat un Părinte foarte bun din Sfântul Munte: „Părinte, noi, ca arbitri, ce trebuie să facem?”. S-a rugat – şi pentru mine a fost clar că este un răspuns de la Dumnezeu! – şi mi-a spus aşa: „Dumneata ştii ce înseamnă Liturghie? Liton ergon înseamnă slujbă de obşte. Ce fac eu în altar, aceea să faci și dumneata pe stadion. Ai datoria să te pregăteşti ca un preot: să te spovedeşti, să-ți spui rugăciunile, să te împărtăşeşti pentru a putea să-i ajuţi pe oamenii respectivi să intre pe un făgaş normal. Să te rogi pentru toți acei oameni.” „Cum adică… să mă rog pentru 40.000 de oameni, pentru 60.000 de oameni, pentru toţi?!” „Asta trebuie să faci. Ce fac eu în altar, trebuie să faci și dumneata acolo”.

Atunci am realizat că responsabilitatea este atât de mare, încât nu poate fi gestionată decât de Dumnezeu. Cum să influenţez eu atâtea zeci de mii de oameni? Poţi să o faci, dar în rău, dacă nu eşti atent. Și atunci e de datoria mea să mă rog pentru toți de pe stadion. Nu spun că reuşesc să fac lucrul acesta, dar încerc să mă dau pe mine la o parte.

– Care ar fi atunci rolul unui arbitru, dincolo de a urmări ca regulile jocului să fie respectate?

– Din punct de vedere strict al meseriei, există foarte multe niveluri de arbitraj. Dar acestea sunt chestiuni care țin de filosofia arbitrajului. Practic, tu, la orice nivel lucrezi, influenţezi oamenii. Un arbitru nervos, agresiv, îi influenţează pe oameni în a reacţiona la fel, pentru că atitudinea se transmite, foarte clar! Pe de altă parte, dacă reuşeşti să te pregăteşti din punct de vedere sufletesc un pic mai bine și devii stăpân pe tine, reuşeşti să-i influenţezi şi pe ceilalţi să fie la fel.

Vă dau exemplul unei educatoare de grădiniță. Este evident că ea influenţează modalitatea în care copiii se vor comporta. Exact acelaşi sentiment îl am şi eu ȋn meseria mea. Modalitatea în care eu mă comport cu jucătorii îi influenţează în modalitatea în care ei lucrează. Ei trebuie să fie floarea, iar eu trebuie să fiu tulpina care să-i ţină drepţi, îndreptați într-o anumită direcţie ‒ să se uite în sus, către ce e bun.

– Cum v-a ajutat disciplina din sport în viaţa duhovnicească?

– Disciplina mi-a fost impusă din familie şi eu am simţit că e natural să impun disciplina mea şi altora. Eu, în copilărie, am fost educat de un bunic foarte disciplinat, care îmi spunea: „La ora şapte fără zece te trezeşti. La şapte fără cinci pe oliţă. La şapte ai terminat. Şapte şi cinci – te-ai îmbrăcat. Șapte şi zece – eşti jos, te ia maşina şi ai plecat la grădiniţă!”. Lucrurile erau foarte clare. Ţin minte că aveam o bonă unguroaică care închidea uşa, lua bolul cu mâncare şi-mi spunea foarte clar: „Münke, joake! Nu münke, nu joake!”.

Ei, lucrurile acestea se impregnează în carac­te­rul copilului. Lucrurile acestea m-au definit şi mă defi­nesc şi acum. Chiar se spune despre mine că aș fi un pic rigid. Sunt oameni care-mi spun: „Eşti prea dur cu copiii tăi!”. Dacă eu aşa am fost învăţat, e normal să transmit mai departe tezaurul pe care l-am primit. Văd că are roade. Sesizez că jucătorii pe care îi gestionezi un pic mai abrupt la început şi-i pui într-un făgaş bun, aceia funcţionează foarte bine, pentru că dobândesc încredere în nişte reguli şi înţeleg ce trebuie să facă. Cei care se răspândesc, însă, nu merg aşa de bine. E o chestiune care mie mi se pare foarte simplă ca pedagogie, ca principiu.

„Bucură-te, frate, că-ţi iau din păcate!”

– Sunt momente în care cei din jur sunt ironici cu dumneavoastră în ceea ce priveşte credinţa?

– Cu cât mai mult se râde pe seama mea, cu atât mai multă plată primesc. Eu am ajuns la o anumită modalitate de a gândi mul­ţu­mită unui fin al meu, tot arbitru şi el, care mi-a spus un lucru care m-a bucurat, pur şi simplu. S-a dus la duhovnicul său, la Cer­nica: „Părinte, mi-e greu la arbitraj. Mă înjură, îmi fac necazuri, vorbesc cum vorbesc despre mine…”. Părintele duhovnic, foarte experimen­tat, se relaxează. „Părinte, mi-aruncă din tribune cu pietre, mă suspendă pe nedrept!”. Părintele mai avea puţin şi zâmbea. Omul, în sinea lui, se perpelea: „Cum adică, eu îi spun ce suferinţe am şi el mai are puţin şi zâmbeşte?! Nu-i alături de mine?!”. „Părinte, îmi blestemă familia!”. Şi atunci Părintele îi spune: „Bucură-te, frate, că-ţi iau din păcate!”.

În momentul când am auzit lucrul acesta, deja m-am închipuit în faţa unui stadion: „Luaţi-le voi pe toate, ca să scap eu de ele!”. Şi mi-am zis: „Ăsta-i un schimb foarte bun!”. Gândesc egoist, dar scap de păcate! Şi atunci, în mo­men­tul când te înjură cineva pentru Hristos, cu siguranţă vine Dumnezeu lângă tine. Şi nu asta vrem? Aşa putem dobândi har. Dacă aşa au făcut marii Sfinţi, pot şi eu să îndur o vorbă de ocară. Cum am putea să creştem dacă nu am fi şmirgheluiţi de acest şmirghel? În plus, reacţia mea îl poate schimba pe celălalt. Cum spune la carte? „Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii” Matei 10:16. Dacă poţi, în astfel de situaţii, prin atitudinea ta, să-l câştigi pe respectivul ‒ asta este esenţia­l.

– Care credeţi că e cea mai importantă virtute?

– Spun Sfinţii Părinţi: „Cea mai impor­tantă virtute nu este alta decât discer­nământul”. Și cum să fiu eu, ca să am discernământ? Păi nu pot să fiu decât cu urechile, cu gândul şi cu inima ciulite la Hristos: „Doamne, Tu ce ai face în situația mea?”.

– În Biserică, Hristos ne învaţă să fim smeriţi. În sport însă, fiecare vrea să fie primul. Cum se împacă smerenia cu lupta pentru întâietate?

– Realizez că, multă vreme, performanţa a fost un factor sabotor al creşterii sufleteşti. Astăzi, soţia mea are vreo două sute de medalii; eu am vreo două sute şi ceva de trofee. Nici măcar o cupă în care să punem ceva nu putem face din ele, că ar însemna să facem alt efort, să le topim! Și atunci, la ce folos? Pe de altă parte, experienţele pe care le‑am trăit la cel mai înalt nivel adrenalinic, cu suferinţă, cu durere, din punct de vedere sportiv, cresc nişte pui aflați la început de drum. Matur duhovniceşte nu pot spune că sunt. Şi atunci aceste experienţe îngăduite de Dumnezeu sunt tot ce am nevoie pentru nivelul meu!

La un moment dat, dobândim o anumită înţelepciune. Pe mine, sportul m-a împins către spovedanie, către a-L căuta pe Dumnezeu. Asta înseamnă că Dumnezeu are lucrarea Lui şi pe aici. Dar pe unde n-are El lucrare? Eu văd oameni care au fost prigonitori şi au ajuns Sfinţi. Atunci înseamnă că există peste tot oamenii lui Dum­nezeu. În faţa vesti­arului echipei noastre este o troiţă. Vin jucătorii şi aprind lumânări acolo…

„Părinte, aş putea să mă spovedesc în fiecare zi?”

– Cum vă ajută spovedania?

– Eu nu văd altfel viaţa, decât cu spovedanie şi cu Sfânta Împărtăşanie. Am avut un moment în viaţă când am întrebat: „Părinte, aş putea să mă spovedesc în fiecare zi?” „Ei, domnu’ Alexandru, chiar în fiecare zi, nu! O dată pe săptămână, da, se poate”.

Să căutaţi „Îndreptarul de spovedanie” al Sfântului Dimitrie al Rostovului. Când vezi că un Părinte sfânt, cum a fost Părintele Nicodim de la Cernica, cel care a scris Acatistul Sfântului Cali­nic, spune: „Acum înţeleg de ce Părinţii din Cernica aveau viaţă duhovnicească atât de înaltă: dacă se spovedeau după acest îndreptar!”. Şi atunci cauţi şi tu să vezi unde este izvorul acestui nivel duhovnicesc. Evident că nu suntem la nivelul respectiv, dar măcar te uiţi în acea direcție.

– De ce simţiţi nevoia unei spovedanii dese?

– Spun Sfinţii Părinţi că e bine să-ţi faci socoteala după fiecare zi: ce patimă te-a luptat, ce slăbiciuni ai identificat… Cu cât mai des faci această analiză, cu atât identifici inamicul mai rapid şi, odată identificat, poţi să lupţi împotriva lui. Cu cât mai mult vădeşti patima ta, neputința ta, boala ta, cu cât o scoţi la aer, cu atât se vindecă mai repede. Şi e evident că procesul de însănătoşire are nevoie de identificarea bolii şi de lupta împotriva ei ‒ cu cât mai conştientă, cu atât mai bine. De aceea e importantă spovedania deasă și, mai ales, spovedania adevărată. Am văzut roadele ei atunci când am plecat zburând de la duhovnic.

– Cum ați descrie această stare de bucurie?

– Cum poţi să descrii cuvântul „dragoste”? Cum poţi să-L descrii pe Dumnezeu în cuvinte din această lume? Cum poţi să descrii cuvântul „har”? Matematic, aş putea să spun: „Da, aveam un sac cu bolovani în spate, pe care l-am dat jos!”. E absolut normal să zbori, să zburzi, să fii fericit, să te bucuri extraordinar de tare după ce ai lepădat povara!

– Cum credeţi că am putea dobândi adevărata pocăinţă?

– În primul rând, pentru mine, ca om educat într-o anumită perioadă, trebuie definit termenul de „pocăinţă”. Şi, cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că înţeleg mai puţin ceea ce înseamnă pocăinţă. Pocăinţa nu e doar căinţa slavonă – adică starea aceea de părere de rău pentru păcatul pe care l-ai făcut. Pocăinţa nu e doar metanoia grecească ‒ adică schimbarea minţii. Ştiu că, la un moment dat, am găsit o carte care traducea pocăinţa ca pe o îmbunătăţire continuă. Acest început bun pe care-l punem tot timpul, după cum spun Sfinţii Părinţi: „Ai căzut? Ridică-te! Iar ai căzut? Iar ridică-te!”. Am auzit la un moment dat şi expresia „creştere zilnică”. Cel mai tare mă apropii de termenul acesta, incluzându-le şi pe celelalte două.

De fapt, ce trebuie să faci? Să te îmbunătăţeşti pe tine însuţi. Dar poţi singur? Niciodată! Doar prin harul lui Dumnezeu. Evident că trebuie să punem şi voinţa noastră. Punem voinţa, vine şi Dumnezeu şi plineşte. Cam aşa văd lucrurile, simplist spus.

– Dacă ar fi să le vorbiţi unor prieteni din afara Bisericii despre oamenii pe care i-ar putea întâlni în Biserică, ce le-aţi spune?

– Vremea noastră, pe care o trăim, are nevoie de pragmatism. Le-aş arăta nişte oameni care, pentru ei, ar putea părea foarte interesanţi. Acum îmi vine în minte acea maratonistă care avea icoana Maicii Domnului cu ea, în timpul cursei. Şi a mărturisit apoi, cu bucuria aceea suferindă de după cursă, că a pus-o pe Maica Domnului în prim-plan. Acestea sunt lucrurile care trebuie scoase în evidenţă pentru cei care au nevoie. Şi mai e ceva foarte important: când te apuci de o treabă şi nu ştii ce să faci, cere-I lui Dumnezeu să-ți arate calea. Acesta este un răspuns pe care l-am primit de la un Părinte din Sfântul Munte. I‑am spus: „Sunt momente când nu-mi dau seama pe unde s-o iau…” „Domnu’ Alexandru, spuneţi «Împărate ceresc», cereţi asistenţa Duhului Sfânt!”. Nu noi, că noi suntem cum suntem! Trebuie să cerem să ne lumineze Dumnezeu: „Doamne, pe unde s-o luăm?”. Şi Domnul ne arată. Ne rugăm şi, primul gând care vine, acela este răspunsul.

De aceea trebuie să avem gândul la Dumnezeu tot timpul. Ce ne spun Sfinţii? „Rugaţi-vă neîncetat!”. Rugăciunea poate să însemne trăirea pentru Dumnezeu, trăirea în Dumnezeu ‒ sunt diverse niveluri. Dar datoria noastră nu este să ne rugăm doar dimineaţa şi seara. Datoria noastră ‒ de fapt, nu datoria, ci binele nostru este să fim cu Dumnezeu în fiecare clipă. Să lucrăm pentru El. Şi atunci sporim duhovniceşte, uitându-ne totdeauna la un obiectiv clar.

„Rugina nu se dă la o parte decât cu foc”

– Dacă aţi fi acum doar cu Hristos în acest moment, ce I-aţi cere?

– Nu ştiu dacă aş avea cuvinte. Adică, să fiu cu Hristos… nu ştiu dacă s-ar pune problema să-I cer ceva. Ce sentiment avea Sfântul Siluan când L-a văzut pe Hristos în icoană? Te mai poţi gȃndi la cele materiale? „Hristoase, am nevoie de cutare lucru…”.

„Doamne, Doamne, Tu ştii, dinainte de a emite eu vreun gând, ce-mi trebuie. Dă-mi Tu ce-mi trebuie!”. Nici nu mai e nevoie să-I spun eu treaba asta, pentru că El are tot timpul grijă de noi. Să emit eu ceva de la mine înseamnă să pun în evidenţă ceva din ego-ul meu. Dar ego-ul trebuie dat la o parte.

– În ce constă unitatea şi puterea neamului nostru?

– În primul rând, în relaţia cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce înseamnă pentru poporul israelit să plece din robia egipteană. Cine îi scoate de acolo? Dumnezeu. Cum îi scoate? Cu minuni. Ei cad însă şi încep să cârtească. De aceea sunt împrăştiaţi în deşert. Ajung în Canaan numai cei care n-au cârtit. La fel se întâmplă şi cu noi. Poate că noi, în momentul acesta, ca neam, suferim şi pentru păcatele noastre.

Mie mi se pare că nimic din ceea ce este bun nu poate fi făcut fără suferinţă, fără jertfă. Privind retrospectiv, în istorie, ne putem pune ȋntrebarea: când nu a suferit acest neam? Dar știm că darea la o parte a ruginii nu se face decât cu foc. Pentru mine e foarte clar că noi, ca popor, avem o fibră care are o vibrație aparte. Am văzut multe locuri în lume. Nu există loc mai binecuvântat ca al nostru.

Vă dau un exemplu simplu: aici, în Bucureştiul ăsta pe care noi îl hulim, câte sute de Sfinte Liturghii se fac în fiecare săptămână? Câte Sfinte Liturghii se fac în această ţară? Noi suntem prima ţară din lume din punct de vedere al mănăstirilor, monahilor, rugăciunilor – pe cap de locuitor. Şi eu ştiu sigur că sunt oameni foarte duhovniceşti care se roagă pentru noi. Noi, ca popor, suntem o cantitate foarte, foarte mică pe suprafaţa globului. Dar rugăciunea care se face aici este foarte puternică.

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/

Puteţi citi partea I a interviului aici:

https://marturieathonita.ro/exista-peste-tot-oamenii-lui-dumnezeu/