„Duhul Sfânt nu Se vede, dar harul Lui se poate vedea”, învăța Părintele Efrem. Iar aceasta o spunea, deoarece în perioada în care săvârșea Sfânta Liturghie la Sfânta Ana Mică, vedea harul în chip simțit, umplându-i chilia și Bisericuța. Lacrimile îi curgeau pâraie și harul umplea inimile și Biserica; de multe ori pe Sfântul Disc Se arăta Dumnezeiescul Prunc. Odată, în timpul sfințirii Cinstitelor Daruri, a auzit o voce înlăuntrul său: “Fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos” (Rm. 8, 16-17). Părintele Efrem era cuprins de o nestăvilită ardoare a duhului, dar Dascălul său avea grijă să-l smerească, spunându-i: „Alergi prea repede, Părinte”. Însă se și bucura: „Nu cred să se săvârșească nicăieri în Sfântul Munte mai bine Sfânta Liturghie”. Bisericuța pustnicească din peștera de la Sfânta Ana Mică răspândește și acum bună mireasmă.
* * *
În acea perioadă, într-o noapte, în liniștea cea plină de taină de la Katunakia, așezat pe scăunelul său și cufundat în dulceața rugăciunii, Părintele Efrem a auzit deodată cum izvorăște din sufletul lui cuvântul lui Isaia: “În ce chip mirele se veselește de mireasă, așa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5). Atunci a părăsit rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, pentru a striga în Duhul: „Iisuse, Mirele meu, miluiește-mă”.
„În acea vreme zburam”. Și într-adevăr, în visele lui vedea adeseori că zbura ca o pasăre. În ultimele zile ale vieții lui ne spunea că: „Pe atunci eram ca un Înger, încât niciun gând viclean nu putea să se apropie de mine, chiar dacă aș fi vrut; îl alunga harul departe. Înlăuntrul meu aveam o lumină. Uneori îi spuneam bătrânului Iosif în glumă: Părinte, dar de ce să-mi mai fac slujba, dacă am făcut-o în somn? Glasul lăuntric continua să rostească Rugăciunea lui Iisus și în timpul somnului. „Eu dorm, iar inima mea veghează” (Cant. 5, 2 ).
Atât de mult har al rugăciunii avea. Uneori vedea în rugăciune ceva deosebit și pentru aceasta simțea că trebuia să i se întâmple ceva bun. Și aceasta cu mult timp înainte. Odată așteptase aproape șase luni să se petreacă ceva. În cele din urmă, într-un moment de covârșire de har, a simțit că sufletul lui voia să iasă din trup, să zboare la înălțime. S-a prins cu mâinile de obiectele din jur, s-a strâns de frică și în cele din urmă și-a revenit. Același lucru l-a simțit și în ziua urmatoare, dar într-o măsură mult mai mare. A încercat din nou să se stăpânească, dar nu a putut. „Acum dacă ne-am înșelat, ne-am înșelat, s-a gândit cu resemnare. Mergi unde vrei! Atunci sufletul meu s-a urcat la o înălțime de neînchipuit și a început să slăvească pe Dumnezeu”, ne spunea adânc emoționat de această amintire și de tainica tresăltare pe care i-o crea. „Ce-am simțit nu se poate spune”, continua cu vocea slăbită de entuziasm.
Oare retrăia cu amintirea cele de negrăit?
Fragment din cartea Starețul Efrem Katunakiotul – Editura Evanghelismos, 2004.
