Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei)
Un popas al Mântuitorului împreună cu Ucenicii în hotarul samarinean, și anume la fântâna lui Iacob, unul dintre patriarhii biblici, are o însemnătate aparte în rândurile istorisirilor Sfintei Evanghelii. Sfinții Apostoli care-L însoțeau s-au abătut până la cetatea Sihar, spre a cumpăra cele ale hranei, fiind vremea de amiază. Aveau desigur în vedere și cele trebuitoare pentru a scoate apa dintr-o fântână adâncă fără găleata și funia pe care le aducea cu sine fiecare locuitor din cetate pentru a beneficia de apa necesară gospodăriei. În așteptarea Ucenicilor, întrucât s-a întâmplat ca o samarineancă să vină la fântână, Mântuitorul a apelat la bunăvoința ei: să-I dea să bea din apa scoasă. Mirarea femeii față de o atare adresare neobișnuită, deoarece între iudei și samarineni s-a ivit în cursul vremii o înstrăinare observată cu strictețe pe temeiuri religioase, a provocat și prilejul de a se înjgheba o convorbire pe măsura bogatei istorii a fântânii, legată de viața oamenilor din jur. Dialogul încropit, în parte desfășurat și în prezența Ucenicilor și încheiat în ceea ce a dus la poftirea celor de la fântână în cetate pentru două zile, a adus o roadă bogată a misiunii propuse, prin recunoașterea Mântuitorului ca Mesia.
O întâlnire pentru Împărăţia Cerurilor
Tâlcuirea tradițională a Sfintei Evanghelii, ca și Cazania sau predica la Duminica Samarinencei, pune în lumina evlaviei creștine meritul celor împlinite de samarineancă prin devotamentul păstrat Mântuitorului până la moartea mucenicească, trecând în rândul Sfinților sub numele de Fotini, însemnând lumină, împreună cu surorile și fiii săi, calendarul ortodox făcându-le pomenirea la 26 februarie. Sinaxarul zilei respective edifică pe cititor în cuvinte alese asupra vieții și personalității samarinencei, care până atunci nu s-a bucurat de considerația celor din jur în măsura însușirilor bune pe care le-a întrunit și care au îngăduit îmbunătățirea continuă a vieții ei printr-o vădită transformare, prin har ceresc și care a impus-o în fața contemporaneității și generațiilor următoare. Astfel, sub titlul „Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască”, se amintesc următoarele: „Samarineanca a venit ca să scoată apă, însă aici a aflat mântuirea sufletului său. Ea n-a știut mai dinainte și nici nu s-a gândit că acolo va afla pe Mântuitorul lumii. Altceva a căutat și altceva a aflat. A căutat apă stricăcioasă și a aflat Împărăția Cerească. Dumnezeu a vrut să miluiască pe samarineancă, de aceea a rânduit ca în ceasul în care Cel Unul Născut, Fiul Lui, a ajuns la fântână, să vie și ea acolo, ca să scoată apă, și crezând în Iisus, să se mântuiască. A rânduit Dumnezeu mântuirea ei, a chemat-o prin învățătura Fiului Său și a făcut-o dreaptă și sfântă prin credință și pocăință, slăvind și încununând sufletul ei, așa cum ne încredințează Apostolul Pavel că Dumnezeu cinstește pe toți cei aleși și chemați zicând: «Iar pe cei care mai înainte i-a rânduit pe aceia i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceia i-a și preamărit…» Mai dinainte rânduiește, cheamă, îndreptează și preamărește, însă numai pe aceia pe care mai dinainte i-a cunoscut că sunt vrednici, cum ne încredințează Sfânta Scriptură zicând: «Căci pe cei care mai dinainte i-a cunoscut pe aceia mai dinainte i-a și rânduit să fie asemenea Fiului Său” (cf. Rom. 8, 29-30; citat din „Tâlcuirea Evangheliilor și Cazaniile duminicilor de peste an”, alcătuite de Preafericitul † Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – după Kiriacodromionul lui Nikifor Teotoke, Arhiepiscopul Astrahanului, trad. de mitrop Grigore, tipărită pentru prima dată în anul 1801 de Mitropolitul Dositei și retipărită în 1867 de Mitropolitul Nifon, București, 1960, pp. 76-77).
Apa şi curăţirea lăuntrică a omului
În acest context este de subliniat faptul că viața sufletească are trebuințele ei care se cer respectate precum cele trupești, ca de pildă mâncarea și băutura. Or, convorbirea Mântuitorului cu samarineanca relevă proprietățile apei vii care se oferă celor credincioși, precum și întreaga osteneală ce li se cere pentru dobândirea ei. Aceasta nu e privită doar ca o apă tămăduitoare pământească, ci și una spirituală, întăritoare pentru lucrarea învrednicirii de veșnicie, cerând desigur atât curățenia trupească, cât și cea sufletească, adică aplecarea spre tot ceea ce este bun și sfințitor, răsfrânt asupra tuturor și asupra întregii firi înconjurătoare. Citirile evanghelice din perioada postpascală se referă la apele minunate din Țara Sfântă, ca de pildă Vitezda, nume ce înseamnă „casa milei” și care se tulbură la coborârea Îngerului Domnului spre vindecarea de orice boală, sau Siloam, tâlcuit „trimis”, pentru redarea vederii orbului din naștere. Este ilustrativ, în ceea ce înseamnă sănătatea sau bunăstarea omului, numărul mare al izvoarelor sau apelor tămăduitoare la care aleargă cu încrederea în revărsarea darurilor dumnezeiești prin ele, în țara noastră, precum și în alte locuri de pe glob, toți cei care simt trebuința de a fi folositori societății. Cei întremați prin darurile naturale mijlocite prin apă își îndreaptă spre Dumnezeu recunoștința lor împletită cu mulțumirea duhovnicească printr-o legătură firească, în folosul binelui comun. Se știe că circulația apei în natură asigură climatul potrivit roadelor pământului și normalității traiului tuturor viețuitoarelor. Apa înlesnește astfel și pregătirea pâinii necesare vieții oamenilor și nu numai real sau simbolic, ci legată de toate rânduielile Bisericii, începând cu Botezul. Iar aceasta dând nădejdea dobândirii mântuirii, înveșnicirii în Împărăția lui Dumnezeu. Spre o mai limpede lămurire, preluând un text al tâlcuirii Evangheliei zilei, se precizează următoarele: „Zicând Iisus Domnul că cel ce va bea din apa aceasta a lui Iacov va înseta iarăși, iar cel ce va bea din apa care o dă El nu va înseta în veac, a arătat că apa pe care o dă El este cu mult mai curată decât cea din fântâna patriarhului Iacov, învățând astfel că harurile proprii sunt cu mult mai înalte decât ale aceluia, lăsând pe femeia samarineancă să înțeleagă că este mai mare decât Iacov. Dar apa, despre care vorbește Domnul nostru, este harul Preasfântului Duh și cel ce se va învrednici de acest har niciodată nu va înseta de cunoștința dumnezeieștilor învățături, căci el se face izvor al învățăturii care izvorăște și iese din gura lui, adăpând și povățuind spre viața cea veșnică pe toți cei ce ascultă. În acest chip au fost grăitorii de Dumnezeu apostoli care, luând harul Preasfântului Duh, s-au luminat cu toată cunoștința adevărului tainelor dumnezeiești, după cum Însuși Iisus Domnul le-a făgăduit, zicând: «Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va povățui pe voi spre tot adevărul». Astfel s-au făcut ei izvoare ale dumnezeieștilor învățături, adăpând toată lumea însetată de cunoașterea lui Dumnezeu și povățuind pe oameni pe calea mântuirii. Și auzind samarineanca răspunsul Mântuitorului, nici nu s-a mirat, nici nu s-a arătat neîncrezătoare, ci i-a spus: «Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez și nici să mai vin aici să scot…» Fiindcă mintea ei nu a putut să prindă înțelesul cel înalt al cuvintelor Domnului în legătură cu apa cea vie” (Tâlcuiri…, pp. 66-67).
„Darul de viaţă făcător al Duhului”
Samarineanca, înțelegând că-i grăiește un proroc, cerând această apă, a continuat convorbirea cu întrebarea despre adevărata închinare, adică cea din Vechiul Testament, din care samarinenii primeau doar Pentateuhul, adică cele cinci cărți ale lui Moise, sau cea proprie lor de pe muntele Garizim; Domnul lămurind-o că ea este la Templul din Ierusalim. Între timp, Ucenicii reveniți din cetate Îl rugau să mănânce din cele aduse, la care îmbiere Mântuitorul răspunde astfel: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, vă spun: ridicați-vă ochii și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș… Eu v-am trimis să secerați unde voi nu v-ați ostenit; alții s-au ostenit, și voi ați intrat în osteneala lor”. Textul tâlcuirii amintite de noi mai sus, referindu-se la cuvintele Mântuitorului către Apostoli potrivit zicalei: „Că unul este cel ce seamănă și altul cel ce seceră”, continuă așa: „Pentru că patriarhii și prorocii au semănat mai înainte în inimile oamenilor semințele credinței în Dumnezeu, învățând dogmele despre adevăratul Dumnezeu și despre întruparea Mea; iar voi secerați roada învățăturii lor, care s-a desăvârșit prin propovăduirea Evangheliei, aducând în Împărăția Cerurilor pe cei ce au crezut… Apostolii au intrat în osteneala prorocilor și au secerat spicele credinței celor mântuiți… Din învățăturile cărților prorocilor dovedeau, în adunări, că Hristos este Mesia Cel așteptat, Care trebuia să pătimească și să învieze din morți” (Tâlcuiri…, pp. 73-74). Sfinții Părinți ai Bisericii lămuresc pe larg înțelesul pericopei evanghelice. Între aceștia, în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: „Iar apă vie numește darul de viață făcător al Duhului, singurul prin care umanul, deși asemănător buturugilor din păduri, ca unul ce este uscat și neroditor de virtute, predate relelor uneltiri ale diavolului, revine la frumusețea de la început a firii și, adăpându-se din harul de viață făcător, se împodobește cu florile variate ale bunătăților și face să crească vlăstarele deprinderilor iubitoare de virtute și se înalță în ramurile bine hrănite ale iubirii de Dumnezeu” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a patra, Cartea a doua, traducere, introducere și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, București, 2000, pp. 210-211).
Apa Duhului pe care dorim să o cerem de la Dumnezeu
Ca o explicare în acest cadru redăm și cugetarea Părintelui Dumitru Stăniloae: „Aceasta e apa Duhului, pe care ar fi dorit Hristos Domnul să I-o ceară femeia samarineancă. Spunând că i-ar fi putut da această apă, se dă de înțeles ca fiind Dumnezeu. Dar apa aceasta nu se dă fără dorirea ei de către om, nu I se dă cu sila, fără ca omul să simtă trebuința ei, fără să nu simtă uscăciunea greu de suportat a setei de o viață rodnică în cele bune, care sunt una cu virtuțile. Adăpându-se cu apa Duhului, omul se înfrumusețează, crește în tăria duhovnicească, în roade plăcute și se înalță spre Dumnezeu. Numai prin Dumnezeu omul se actualizează în ceea ce poate ajunge el precum un pom, se actualizează în ceea ce e chemat să fie prin apa cu care se adapă” (Idem, nota 366). Desigur că trimiterile la însemnările despre Samaria și samarineni apar și în alte locuri din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ca de exemplu la Sfântul Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, traducere, introducere, indici și note de pr. D. Fecioru, în PSB, vol 23, București, 1994, pp. 763 și 905, Omilii la Matei, cf. Omilia 66, 2 și 80, 1; cf. Ioan, 4, 7; 4, 5-42).
Ascultând și cântările bisericești ale Duminicii Samarinencei, înțelegem în amănunțime însemnătatea convorbirii de referință, ca de exemplu în următoarea: „Cel ce ești Viață și Izvor al nemuririi, ai șezut lângă fântână, Îndurate și ai săturat cu preaînțeleptele Tale ape pe samarineanca, cea care a cerut de la Tine și care Te lăuda” (Canonul Duminicii Samarinencei, cântarea III) sau alta: „Înjumătățindu-se Praznicul Legii, Făcătorule a toate și Stăpâne, ziceai către cei care erau de față, Hristoase Dumnezeule: Veniți și scoateți apa nemuririi! Pentru aceasta la Tine cădem și cu credință strigăm: dăruiește nouă îndurările Tale, că Tu ești izvorul vieții noastre” (Condacul Înjumătățirii praznicului). De remarcat că apropiata înjumătățire a praznicului Cincizecimii întărește recurgerea alcătuitorilor imnurilor și la însemnătatea sărbătorilor Sfintelor Paști și Rusaliilor tocmai punând în lumină măreția lor și locul apei vii. De adăugat aici pentru răstimpul menționat și locul praznicului Izvorului Tămăduirii din Vinerea Săptămânii Luminate, consacrat Maicii Domnului. La fel, altă cântare sună așa: „Apa vie, cea săltătoare, apa nemuririi ai făgăduit să dai, Izvorule cel pururea viu, celor ce primesc cu credință Duhul Tău, Mântuitorule, Care din Tatăl purcede” (Canonul Duminicii Samarinencei, cântarea VII). Iar de slujba Învierii reținem chemarea imnului: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă, făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru care ne întărim” (Canonul Învierii, cântarea III, Irmos).
În prezent, deasupra străvechii fântâni a lui Iacov, numită de unii și a samarinencei, străjuiește o Biserică în care pelerinii, ascultând citirile duminicale la care s-a făcut referire, se împărtășesc din băutura ce trezește sufletele spre primirea darurilor pământești și cerești care au îmbogățit sufletește pe fiecare (Ierom. Ioanichie Bălan, Mărturii românești la locurile sfinte, București, 1986, pp. 109-112). Pelerinii desigur că poartă și rugăciunile celor care i-au încredințat să-i pomenească la locurile sfinte cu gândul că oricând cumpăna vieții se înclină în fața încercărilor, fântâna darului să le dea apa vie izbăvitoare. Tocmai pentru aceasta rugăciunile zilei se înalță în vederea primirii darului dumnezeiesc, luând aminte la cuvintele Domnului: „Celui ce însetează Eu îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21, 6). Nădăjduim ca această binecuvântare să fie spre mulțumire creștinească și slava lui Dumnezeu Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.
† Timotei, Arhiepiscopul Aradului
Sursa: http://ziarullumina.ro
