Fără voia Domnului nici nu ne îmbolnăvim, nici nu murim

”Începutul înțelepciunii este frica Domnului”, spune înțeleptul Solomon, cu care sunt de acord toți Sfinții Părinți. Iar eu vă spun vouă: „Fericit și de trei ori fericit este bărbatul care se teme de Domnul”.

Din această frică dumnezeiască se naște credința în Dumnezeu. Și omul crede din tot sufletul că, după ce se va afierosi cu desăvârșire lui Dumnezeu, Acesta are toată purtarea de grijă pentru el. Și în afară de hrană și haină, pentru care tot El îl îndeamnă să se îngrijească, altă grijă nu are, ci se supune cu toată simplitatea, urmând voii Domnului.

Iar când se va înrădăcina această credință, se va desființa cu desăvârșire acea cunoaștere care naște îndoiala în toate și împuținează credința, iar de multe ori o alungă cu totul, întrucât are putere de fire, căci cu ea am crescut.

Dacă însă, în urma multor încercări, va birui credința, atunci se întoarce și naște sau, mai degrabă, i se dă ca dar cunoașterea duhovnicească, care nu se împotrivește credinței, ci cu aripile ei zboară și cercetează adâncurile tainelor. Iar acestea două, credința și cunoașterea – cunoașterea și credința, sunt surori nedespărțite.

Așadar, noi, care ne‑am afierosit lui Dumnezeu, să cercetăm dacă această credință există în noi sau stăpânește cunoașterea. Și dacă le lași pe toate la Dumnezeu, iată că ai înțeles credința și, cu siguranță, fără nicio îndoială, Îl vei avea pe El drept ajutor.

Deci chiar de mii de ori de vei fi încercat și te va ispiti satana, ca să‑ți tocească credința, tu să preferi de mii de ori moartea, decât să asculți de cunoaștere. Și astfel ți se va deschide ușa tainelor și te vei minuna, văzând cum mai înainte erai legat cu lanțurile cunoașterii, iar acum zbori cu aripi dumnezeiești deasupra pământului. Și respiri alt aer, al libertății, de care ceilalți sunt lipsiți.

Dacă vezi cunoașterea împărățind și, căzând într‑o mică primejdie, te pierzi și deznădăjduiești, să știi că încă ești lipsit de credință. Și, prin urmare, nu ți‑ai pus încă toată nădejdea în Dumnezeu, ca Unul ce poate să te izbăvească de orice rău. Îngrijește‑te să te îndrepți în aceasta, așa cum am spus, ca să nu te lipsești de un atât de mare bine.

Ia aminte la ceea ce‑ți spun:

Odată a venit la noi un oarecare monah, care a mers și în Elveția, deoarece avea trei mari și înfricoșătoare boli incurabile. Și a cheltuit mulți bani pe medicamente, pentru că era un om bogat. Și fiindcă cineva i‑a recomandat să vină la mine și să‑și spună gândurile, mi‑a fost milă de el. I‑am spus că se va face îndată bine, numai să creadă că Dumnezeu poate să‑l vindece. În sfârșit, dacă v‑aș scrie toată istoria, cât am suferit ca să‑l conving, va trebui să scriu patru coli de hârtie, pentru că nici nu a vrut să mă lase în pace, plecând, nici nu voia să creadă. Și aceasta până când Dumnezeu a lucrat și a auzit un glas, spunându‑i „De ce nu asculți, ca să te faci bine?”.

Și așa s‑a slobozit. Și i‑am cerut să mănânce cele potrivnice celor pe care le mânca – despre care spunea că va muri dacă le va mânca –, să‑și pună toată nădejdea în Dumnezeu, să lase cunoașterea și să urmeze credința. Și să mănânce o dată pe zi, în loc de zece ori cum mânca. Numai trei zile i‑a trebuit lui Dumnezeu să‑l încerce, iar eu mă rugam stăruitor pentru el. Într‑una din nopți am văzut în somn două păsări înfricoșătoare care l‑au răpit ca să‑l mănânce, iar un șarpe se încolăcise strâns în jurul gâtului său. Atunci el, cu niște strigăte sălbatice, m‑a chemat ca să‑l izbăvesc. Iar eu, luptându‑mă cu toate acestea, le‑am omorât și m‑am trezit. Atunci acela a venit la mine și mi‑a spus:

– M‑am făcut cu desăvârșire bine, ca și cum m‑aș fi născut din nou.

Și într‑adevăr, se refăcuse trupul său ca cel al unui copil mic. Avea multe medicamente și două cutii cu injecții, iar eu i‑am spus să le arunce pe toate într‑o râpă, în niște stânci. Și trăia sănătos, mâncând o dată pe zi.

Vedeți, așadar, cum lucrează credința? Să nu credeți că eu am făcut aceasta. Nu, căci nu am o astfel de stare duhovnicească. Credința este aceea care are puterea să facă astfel de lucruri.

Ascultați iarăși.

O monahie mi‑a scris că suferea și că avea să moară, dacă nu face operație. Însă eu i‑am scris, prezentându‑i tocmai cele potrivnice. Aceea mi‑a scris din nou că medicul i‑a spus că, dacă nu face operație, în câteva zile avea să se producă o perforație, după care va muri. Atunci eu i‑am repetat:

– Să ai credință! Lasă‑le pe toate la Dumnezeu! Preferă mai bine moartea!

După o vreme mi‑a trimis răspuns că boala a dat înapoi.

Vedeți? De mii de ori am încercat aceasta. Când pui înaintea ta moartea și o aștepți în fiecare clipă, ea pleacă departe de la tine. Iar când te temi de moarte, ea continuu te urmărește. Trei tuberculoși am îngropat, nutrind nădejdea că mă voi molipsi și eu. Am îmbrăcat chiar și haina unuia, atunci când i‑am schimbat hainele după ce a murit, însă moartea pleca și mergea la cei care se temeau de ea. Toată viața mea am fost bolnav, dar nu am făcut niciodată vreun tratament, ci și acum mănânc intenționat cele potrivnice. Și unde este moartea?

Pe acestea vi le scriu, deoarece iubiți desăvârșirea. Și aceasta pentru că celor din lume nu li se socotește păcat atunci când săvârșesc cele ale cunoașterii, căci nu caută altă cale. Prin toate acestea vreau să spun că fără voia Domnului nici nu ne îmbolnăvim, nici nu murim. Să se depărteze, așadar, de noi, puțina credință.

Și după ce mai întâi Îl cunoaștem pe Dumnezeu drept Pricinuitor a tot binele, Părinte purtător de grijă al nostru, trebuie să credem în El din tot sufletul și inima noastră și numai în El să nădăjduim. Și după aceea Îl vom iubi, simțind toate binefacerile Sale. Iar după ce Îl vom iubi pe Dumnezeu din toată inima ca pe un Ziditor, atunci și pe aproapele îl vom iubi ca pe noi înșine, știind că toți suntem frați, în Adam după fire și în Hristos după Har. Pentru aceasta omul duhovnicesc nu trebuie să țină cont de rudenia trupească, de vreme ce s‑a afierosit lui Dumnezeu, ci de rudenia în Duh. Deoarece trupul, bărbătesc și femeiesc, este pentru înmulțire, de care noi ne‑am lepădat și am urcat mai sus. Așadar, ca niște oameni duhovnicești ce suntem, trebuie să și vedem duhovnicește. După suflet nu există bărbătesc și femeiesc, nici tânăr sau bătrân, ci Harul lui Dumnezeu peste toți.

Așadar, lăsați‑vă, vă rog, mintea liberă – nu o închideți sub lege, devreme ce suntem sub Har – să vadă ce taină mare se ascunde în cuvintele pe care vi le spun. Să guste dragostea nevinovată și să se înalțe în contemplarea singurului Dumnezeu, a Bunului nostru Părinte.

De vreme ce toți suntem frați, suflarea lui Dumnezeu, insuflarea dumnezeiască, iar Părintele nostru, Dătătorul de viață, este în mijlocul nostru, toate faptele noastre, mișcările și cugetările, sunt judecate cu claritate sub privirea Aceluia. Și mai înainte ca tu să te miști sau să cugeți ceva bun sau rău, îndată răsuflarea, sufletul ca suflare a lui Dumnezeu, Îl mișcă pe Dumnezeu. Cunoaște de mai înainte ce vei face, și numai după aceea tu vei face mișcarea sufletului sau a trupului.

Acum ia aminte la cele spuse de Prorocul: „Văzut‑am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea”(Psalmul 16, 8). Oare ochii sufletului tău sunt totdeauna deschiși sau crezi că, deoarece nu‑L vezi tu pe Dumnezeu lângă tine, nu te vede nici El? Sau crezi că poți să faci ceva în ascuns față de El, fiindcă mintea ta este oarbă? Acela însă te vede, Se mâhnește și trece cu vederea; îți mustră puținătatea sufletului tău și întunecarea minții tale.

Nu știi că Iisus se face în fiecare împlinirea oricărei nevoi? Adică hrană celui flămând, apă celui însetat, sănătate celui bolnav, îmbrăcăminte celui gol, glas celor care psalmodiază, încredințare celui care se roagă, tuturor toate spre mântuire.

Crede‑mă, fiul meu, că în toate cele pe care le suferim, în toate Hristos este cel mai bun doctor al sufletului și al trupului. Ajunge să ai desăvârșită lepădare de sine, desăvârșită credință și dăruire fără nicio șovăire. De vreme ce Preadulcele Iisus este atât de bun și milostiv, de ce să deznădăjduiești? Noi Îi cerem puțin, iar El ne dă atât de mult. O rază de lumină căutăm și El ne dă toată lumina, adevărul, dragostea. Așadar, smerește‑te și toată nădejdea sprijin‑o în El.

Și crede‑mă că‑ți spun adevărul. De când m‑am făcut monah, ori de câte ori m‑am îmbolnăvit, niciodată nu m‑am îngrijit de mine. Nici nu am lăsat ca cineva să se îngrijească de sănătatea mea trupească, ci toată nădejdea mi‑am pus‑o în Doctorul cel fără plată. Și atât de mult am fost încercat la început, încât tot spatele, de sus până jos, mi s‑a umplut de bube mari cât lămâile. Și eram ca un lemn, neputându‑mă îndoi deloc. Între timp mă luptam cu patima, fără să‑mi schimb deloc nici flanela, nicio altă haină. Atunci am luat o traistă mare în spate și am umblat prin tot Sfântul Munte, până ce s‑au spart toate bubele, iar puroiul curgea până la picioare. Dar nu m‑am schimbat, precum am spus, ci, luptându‑mă, sufeream cumplit. Din pricina lichidului care curgea flanela s‑a făcut groasă de un deget, dar nu am pățit nimic. Chiar și până astăzi orice boală îmi vine, o primesc cu multă bucurie, nădăjduind să‑mi aducă somnul cel veșnic și să mă înfățișez înaintea Domnului Iisus. Însă nu a venit ceasul. Oricum va veni în curând.

Moartea, care pentru cei mai mulți este mare și înfricoșătoare, pentru mine este o odihnă, un lucru plăcut, care, de îndată ce va veni, mă va odihni de necazurile lumii. Și o aștept din clipă în clipă. Într‑adevăr, este un lucru mare, însă mult mai mare luptă este să ridice cineva toate greutățile lumii de astăzi, când toți cer de la celălalt să împlinească toate poruncile.

Așa este în vremea noastră. De aceea să cerem să avem răbdare, până ce ne vom da sufletul în picioare. Așadar, îmbărbătează‑te și întărește‑ți sufletul în orice ți s‑ar întâmpla. Pentru acestea și pentru toate am devenit și eu un cadavru. Îl rog pe Dumnezeu să mă ia și să mă liniștesc. Rog și dragostea voastră să vă rugați pentru mine, pentru că am multe suflete care cer ajutor de la mine. Și credeți‑mă, că pentru fiecare suflet care primește ajutor de la mine, eu duc războiul pe care acela îl are.

Vă scriu iarăși acestea dându‑vă curaj, ca să nu vă înfricoșați de boli, chiar de le‑am suferi toată viața.

De vreme ce Dumnezeu este întotdeauna de față, de ce te neliniștești? În El trăim și ne mișcăm. În brațele Sale suntem ținuți. Pe Dumnezeu Îl respirăm. De Dumnezeu suntem înconjurați. Pe Dumnezeu Îl pipăim. Pe Dumnezeu Îl mâncăm în Sfintele Taine. Oriunde te‑ai întoarce, oriunde vei privi, Dumnezeu este peste tot, în Ceruri, pe pământ, în adâncuri, în lemn, în piatră, în mintea ta, în inima ta. Oare nu te vede că suferi? Spune‑I Lui durerile tale și vei vedea mângâiere, vei vedea vindecare, căci îți va vindeca nu numai trupul, ci mai degrabă patimile sufletului.

Îmi scrii că încă te mai împărtășești de omul tău cel vechi. Eu însă îți spun că încă nicio picătură nu ai din noul Adam, ci ești în întregime omul cel vechi. Iar când va începe noul Adam să ia chip în tine, eu singur îți voi scrie despre semnele formării omului nou, dacă voi mai fi în viață.

Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.

Previous Post

Evanghelia zilei (Matei 17, 24–27; 18, 1–4 9)

Next Post

Viețile Sfinților – august, ziua 28

Related Posts
Total
0
Share