Fericirea de a cunoaşte calea

Dacă până la edictul de la Milano din anul 313 martiriul era considerat o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal popular pentru creştinii din Biserica primară, odată cu libertatea şi oficializarea cultului creştin, venite prin Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă creștinilor o nouă formă de desăvârşire, aceea a martiriului continuu, în lupta pe viaţă şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale cărnii, concretizată în trăirea solitară, numită monahism. Această formă de vieţuire nu era cu totul nouă. Ea a mai fost practicată în vechime (parțial sau total), de câteva mari personalităţi ale Vechiului Testament: Ilie Tesviteanul, Melchisedec şi Sfântul Ioan Botezătorul. Chiar Mântuitorul a trăit timp de patruzeci de zile în post şi rugăciune în pustia Qarantaniei (Matei 4, 1-10). ­Modelul deplin însă al acestui chip de vieţuire Mântuitorul Hristos avea să-l arate în persoana Sfântului Antonie cel Mare – Egipteanul. În lunga sa viață, de 105 ani (251-356), Antonie este considerat părintele şi începătorul monahismului. 

Există oameni aleși de Dumnezeu, meniți anume spre a fi călăuze și modele celor­lalți. De la vârste fragede, Sfinți ca Samuel, Parascheva, Nicolae sau Serghie de Radonej comunică direct cu Dumnezeu, într-un mod atât de firesc și deplin, încât stârnesc peste secole toată admirația. Principala calitate a acestor suflete curate o constituie desigur darul discernământului, dreapta înțelegere, dreapta măsură în cunoaștere și lucrare. Discernământul, numit de către Părinții Bisericii virtutea de căpătâi, dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită și cultivată, spre a-l ajuta să înțeleagă esențialul, în orice situație. Discernământul este o virtute complexă şi greu de definit, scrie Părintele Nicolae Steinhardt, pentru că înmănunchează şi armonizează toate virtuţile. Acesta se manifestă în minte și în inimă, în sufletele curate care trăiesc în curăție, smerenie, credinţă, pace, blândețe, bunătate, bucurie şi iubire. Prin discernământ omul cultivă o dreaptă relaţie cu Dumnezeu, cu semenii şi cu toată creaţia. Cultivarea acestei regine a virtuţilor este importantă în viaţa duhovnicească a Bisericii, dar și în viața personală a fiecărui om, fiind ajutătoare la mântuirea și îndumnezeirea acestuia.

Din nemărginită iubire, Dumnezeu a creat cu multă înţelepciune şi măiestrie toate cele văzute şi nevăzute, care încântă, minunează şi bucură sufletul omenesc. Cu aceeași bunătate și iubire, Dumnezeu poartă de grijă lumii create, dar în special Bisericii pe care o conduce pe calea mântuirii și a desăvârşirii, spre veşnicia fericită.

În setea sa de desăvârșire, omul dorește să parcurgă drumul de la chip la asemănare într-un mod cât mai direct şi ireversibil, într-o cât mai deplină siguranță. De aceea el caută și are neapărată trebuință de un model viu, de un dascăl, îndrumător duhovnicesc. Dacă în viaţa profană modelele se disting prin capacităţi geniale și consacrare în totalitate unui anumit domeniu al științei sau artei, în cea duhovnicească modelul suprem al desăvârșirii este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă în primul caz este necesară o desăvârșită cunoaștere, fără un angajament moral-spiritual, în al doilea modelul este cel care atinge sfințenia. De aceea, Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6), modelul evanghelic absolut de gândire şi trăire, fiindcă El este idealul și izvorul sfințeniei. Toți Sfinții care au urmat lui Hristos și Apostolilor prin viața și învă­țătura lor au devenit și ei o cale de urmat, o ușă de intrare în îm­părăția cerească a sfințeniei.

Sfântul Antonie a urmat exemplul lui Hristos, ascultând cuvântul Lui în Biserică (Matei 19, 21). Singur a urmat celui Singur, liber asemeni păsărilor de orice grijă și posesie materială, făcându-se model de viaţă însingurată, prin despărțirea de toţi, pentru Dumnezeu, ajunge la unirea cu toţi prin El. Sfântul Antonie cel Mare se distinge tocmai prin discernământul cu care şi-a orânduit viaţa. Prin înțelepciunea de a asculta deplin cuvântul evanghelic, de a părăsi toate, lăsându-se doar în grija lui Dumnezeu, care i s-a făcut toate: frate, soră, mamă, soție, copil, bogăție, știință, slavă, dăruindu-i comuniunea iubirii și fericirii depline în Duhul cel Sfânt. În acest mod de viață înțelept, Sfântul ­Antonie i-a călăuzit şi pe alţi doritori de a urma lui Hristos pe această cale.

Cuviosul Antonie – fericitul

Scrierile hagiografice, patristice și filocalice îl numesc constant pe Avva Antonie – fericit. Felul în care el a înţeles chemarea lui Hristos trezește în suflet bucurie, iubire, prețuire și admirație. Au trecut peste 1.700 de ani de când tânărul Antonie a urmat cu iubire, credinţă, râvnă şi pricepere calea desăvârșirii lui Hristos, socotindu-se fericit pentru darul de a cunoaşte Calea, adică persoana, poruncile şi sfaturile lui Hristos. Cunoscându-le, a reuşit să le păzească cu sfinţenie (Lc 8, 22).

Născut într-o familie evlavioasă şi înstărită din Egiptul de mijloc, pe lângă calităţile native deosebite, Antonie a avut parte de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de autentică evlavie. Pentru a nu se perverti (un fapt de luat în seamă pentru creștinii din toate timpurile) în şcolile păgâne, părinţii săi l-au învăţat carte acasă, buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. La 16 ani a rămas orfan de ambii părinţi, moştenind o avere considerabilă. Într-o Duminică, în Biserica satului, la Sfânta Liturghie, aude cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21). Fără să stea pe gânduri, Antonie procedează întocmai, partea lui de avere o împarte săracilor, iar pe sora sa mai mică o încredinţează unei comunităţi de fecioare, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună cu partea ei de avere.

Este uimitoare știința acestui tânăr de a deosebi binele. El deosebește gradele binelui (și ale răului), iar parcursul vieții sale ni-l arată un maiestru în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Lc. 10, 42). Ştie să se debaraseze de la început de lucrurile nefolositoare vieţii. Orice grijă, justificată sau nu, pentru persoane, bunuri, locuri sau lucruri, frânează elanul celui pornit pe calea desăvârșirii. Avva Antonie nu se complică. De la început rânduieşte toate cu înţelepciune şi păşeşte liber și fericit pe noul drum care îi stă înainte. Începe viaţa sihăstrească în propria locuinţă, iar mai apoi se retrage la marginea satului. Cunoscând şi alţi pustnici, culege de la ei ca o albină cuvinte de înţelepciune şi fapte de virtute. Vreme de 15 ani uceniceşte pe lângă un pustnic bătrân de la care deprinde lupta grea cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În puterea vârstei intră într-un mormânt părăsit, unde trăieşte singur vreme de 35 de ani. Aici, printr-o răbdare vrednică de laudă, tenacitate, curaj şi perseverenţă, poartă lupte dramatice cu duhurile satanei şi propriile sale patimi, lupte din care, cu ajutorul Mântuitorului, iese mai mult decât biruitor. El va rămâne pe veci un model de luptător-învingător. 

Biruitor asupra satanei şi a patimilor proprii

Luptele sale victorioase vor dovedi pentru totdeauna caracterul fantasmagoric şi iluzoriu al nălucirilor satanei, care pier „precum se risipeşte fumul şi se topeşte ceara de la faţa focului”, în faţa credinţei puternice, a rugăciunii fierbinți, a postului, smereniei și mai ales în faţa semnului Sfintei Cruci. Biruințele Sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei sunt până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi curaj pentru monahi, creştini, pentru toți iubitorii binelui și frumosului, artiști, pictori, poeți. Modul de viaţă al viteazului Antonie a fascinat, inspirat și atras mii de discipoli care i-au urmat exemplul. El a dat fiecăruia învăţături şi sfaturi potrivite cu vârsta, puterea şi capacitatea lui.

Odată biruitor asupra satanei și patimilor sale, Sfântul Antonie, înconjurat de numeroşi ucenici, a petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi îi poartă numele. Aici, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, coborând doar la anumite perioade de timp pentru sfătuirea şi îmbărbătarea ucenicilor săi, dăinuie și azi mănăstirea sa, aproape bimilenară, unul dintre cele mai vizitate locuri de pelerinaj din Egipt și din lume.

Hrănindu-se cu semințe, legume sau fructe (hrana omului edenic), Antonie s-a săvârşit din această viaţă la vârsta de 105 ani, fără să fi fost vreodată bolnav. A lăsat celor doi ucenici apropiaţi, Macarie şi Serapion, hainele sale sfinţite, odată cu porunca de a-i ascunde trupul spre a nu fi cinstit şi venerat de creştini. Ucenicului iubit şi biograful său, Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, i-a lăsat mantia sa. Scrierea Sfântului Atanasie redă vrednicia vieții de sfințenie a acestui mare Părinte, discernământul şi iscusinţa cu care şi-a purtat crucea în această viaţă, războaiele dramatice cu duhurile satanei, patimile şi ispitele lumii, toate biruindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, ajungând măsura vârstei bărbatului de­săvârşit în toate virtuţile.

Descris în Patericul egiptean şi în Filocalia românească

Sfaturile Sfântului Antonie sunt consemnate în primele pagini ale Patericului şi în vol. I al Filocaliei românești. Ele rămân mereu actuale şi aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.

A avea în minte şi suflet totdeauna prezenţa lui Dumnezeu; a urmări ca în faptele tale să ai mărturia Sfintelor Scripturi; a fi statornic în gândurile, cuvintele şi activităţile tale reprezintă definiţia-sinteză a unei vieţi trăite în Hristos. Ea rămâne valabilă în orice timp şi în orice loc, experimentată de orice creştin, este aducătoare de multă linişte, pace, siguranţă şi seninătate duhovnicească.

Cunoaşterea neştiinţei, neputinţei şi păcătoşeniei proprii duce la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, la puterea de a îndeplini poruncile Lui, la curăţirea de ­păcate şi la sfinţenie. Sfântul ­Antonie ne învață prin fapta și cuvântul său că este mare înşelare să crezi că poți sluji la doi stăpâni.

A încerca să slujeşti deodată lui Dumnezeu şi mamonei duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci, după exemplul tânărului candidat la călugărie, pe care Avva Antonie l-a trimis la măcelar; a şti să priveşti întotdeauna viaţa, cu particularităţile ei generale şi esenţiale, a urmări şi a face întotdeauna binele, a nu pregeta, dar şi a şti unde şi când să te opreşti; a descoperi în tine şi în alţii păcatele, falsele virtuţi, a nu le idolatriza pe cele adevărate, a nu cădea în mândrie pierzătoare, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti; a şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile fundamentale ale fiinţei umane, în dubla ei ipostază suflet-trup; a lucra cu sârg mântuirea, până la ultima suflare, a cultiva ogorul sufletului şi al vieţii; a nu aştepta răsplată, ba, din contră, ispită; a şti că statutul de creştin reiese din împlinirea cuvintelor-cheie ale Evangheliei: iubirea vrăjmaşilor, ­netemerea de moarte, urmarea sărăciei şi smereniei lui Hristos, toate acestea ne învață Sfântul Antonie prin pilda și cuvântul său. Tot el ne învață că a nu răspunde răului cu rău este meritoriu, dar este doar măsura Legii lui Moise, iar a nu putea nici atât arată pruncia şi neputinţa duhovnicească şi nevoia de rugăciune.

A alege întotdeauna smerenia, care trece peste toate cursele şi ispitele vrăjmașului şi multe alte cuvinte folositoare găsim în Pateric, în dreptul Avvei Antonie, în Filocalia vol. I. Toate ne vor lumina, întări și bucura. Cel care împreună cu Hristos a trăit pe pământ, prin credinţă, iubire și ascultare, acum se veseleşte cu El în cer. Vesel, blând, politicos, dornic de a sluji oamenilor, ni-l descrie Sfântul Atanasie. S-a unit cu Binele și a rămas prezent prin amintirea faptelor sale, făcute împreună cu Acesta, în cuprinsul istoriei. Rugându-ne să mijlocească lui Hristos curățirea și luminarea noastră, ne bucurăm că Sfântul Antonie rămâne contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.

Arhim. Andrei Coroian 

Sursa: http://ziarullumina.ro

Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 20, 1-8)

Next Post

Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

Related Posts
Total
0
Share