Zilele Păresimilor, îndeosebi cele dintâi și, mai apoi, săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului ne cheamă la o adâncă cercetare lăuntrică.
Prin rugăciune, cântare, lecturi, postire, dar mai ales prin smerenie și pocăință, ni se oferă contextul revenirii în sine, al întoarcerii esențiale către noi înșine și către Dumnezeu. Suntem chemați să ne oprim din lunga rătăcire, pe care am început-o când, asemenea fiului risipitor, am cerut partea de moștenire, rupându-ne de firea părintească, crezând că lumea ni se cuvine. Oricât de îndepărtată ar fi țara în care am pribegit bogățiile sufletului, oricât de adânc ne-am cufunda în realitatea tulbure a păcatului și a morții, dorul de Dumnezeu nu se stinge.
Calea întoarcerii este pocăința, dar aceasta nu poate rodi fără smerenie, iar lacrimile, asemenea picăturilor de rouă pe o floare ofilită, sunt darurile care redau sufletului puterea de a-și căuta din nou Creatorul.
În tezaurul spiritual al Bisericii, întâlnim nesfârșite pagini pline de lumină despre drumul revenirii, despre căile ce ne pot feri de pierzanie și despre ancorele sigure ce ne mențin înrădăcinați întru nădejdea mântuirii.
Despre calea pocăinței ne vorbește Sfânta Evanghelie, arătând-o ca ethos adevărat al creștinului. Toți cei care doresc să meargă pe urmele Mântuitorului trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze (cf. Matei 16, 24, Marcu 8, 34, Luca 9, 23). Asemenea vameșului, trebuie să învățăm smerenia și, asemenea fiului risipitor, să nutrim conștientizarea binelui pierdut, știind că Părintele Ceresc nu încetează niciodată să ne aștepte cu brațele deschise.
În bogata literatură a Bisericii întâlnim pagini pline de lumină despre drumul reîntoarcerii prin pocăință, învățături și dreptare care îl însoțesc pas cu pas pe cel care dorește să regăsească în sine chipul Ziditorului, pentru a reveni la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după har.
Sfântul Ioan Scărarul (Sinaitul), în Cuvântul al VII-lea al celebrei Scări, ne spune: „Plânsul după Dumnezeu este o tristețe a sufletului, o simțire a inimii îndurerate, care caută pururea, nebunește, pe Cel după Care însetează, iar neajungându-L, Îl urmărește cu osteneală și se tânguiește cu durere, alergând după El. Plânsul este acul sufletului care nu mai ține sufletul cusut de nimic din cele ale lumii, ce e înfipt în privirea inimii, ținând sufletul însuși în această lucrare și legându-l, oarecum, de viața veșnică”.
Tot el ne mai spune: „Când ai ajuns la plâns, ține-l cu toată tăria, căci, înainte de a se îmbiba în tine, ușor ți se răpește și e topit ca ceara de tulburări, de griji trupești, de plăceri și mai ales de multa vorbărie și de glume ușuratice”. „Deși cuvântul e îndrăzneț” – adaugă marele ascet din Sinai -, „izvorul lacrimilor după Botez e mai mare decât Botezul”. Chiar dacă acest cuvânt pare greu de înțeles, într-o scholie se arată că afirmația nu contrazice importanța Botezului, ci subliniază că pocăința și lacrimile sunt un efort conștient al omului, o lucrare de sine, prin care sufletul participă activ la curățirea și întărirea sa.
Cuvintele Sfântului Ioan Scărarul sunt trăiri și adânci experieri, iar după cum aflăm din unele mărturisiri, oamenii au dobândit darul lacrimilor după împlinirea virtuților. Plânsul a devenit bucuria lor. Era o fericită întristare, despre care, apoi, au vorbit toți Părinții Bisericii. Aceasta nu este o suferință zadarnică, ci o ardere lăuntrică purificatoare, în care sufletul, plângându-și căderea, își află, paradoxal, cea mai adâncă bucurie.
Același Sfânt Sinait ne avertizează că nimic nu poate fi mai primejdios pentru suflet decât mândria care se strecoară chiar și în cele mai înalte daruri duhovnicești. El spune că „cel care se fălește cu lacrimile sale și osândește pe cei care nu au lacrimi este asemenea celui care, după ce a cerut de la împărat arma împotriva dușmanilor, se omoară cu aceasta pe sine”. Așadar, plânsul adevărat nu se împletește niciodată cu trufia, ci rămâne smerit, ascuns și curat, asemenea unei picături de mir revărsate doar în fața lui Dumnezeu.
La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur, dascălul pocăinței, ne spune că lacrimile sincere ale zdrobirii inimii sunt esențiale în viața duhovnicească a creștinului. „Da, nimic nu apropie și nu unește atât de mult pe om de Dumnezeu ca astfel de lacrimi. De aceea, Dumnezeu i-a fericit, zicând «Fericiți cei ce plâng». Cum ar fi putut Pavel să spună: «Bucurați-vă pururea în Domnul» dacă lacrimile n-ar fi născut plăcere?”, îndeamnă el în Omilia a VI-a la Matei. În aceeași scriere, dumnezeiescul Hrisostom spune: „După cum văzduhul se limpezește după o ploaie bogată, tot așa, după lacrimi îmbelșugate, se pogoară în suflet liniște și alinare și dispare întunecimea păcatelor. După cum ne curățim de păcate prin apă și prin Duh, tot așa ne curățim iarăși prin lacrimi și mărturisire, cu o singură condiție: să nu lăcrimăm de ochii lumii în mod formal și spre laudă. Cel ce varsă lacrimi de ochii lumii trebuie ținut de rău mai mult decât o femeie care se împopoțonează și își încondeiază sprâncenele și se sulemenește. Eu caut acele lacrimi care nu se varsă de ochii lumii, ci din zdrobirea inimii, lacrimile cele ascunse vărsate în cămara ta de rugăciune, fără să fii văzut de cineva. De vei lăcrima și tu așa, vei merge pe urmele Stăpânului. Și El a lăcrimat și pentru Lazăr, și pentru Ierusalim, și pentru Iuda”.
Așadar, plânsul duhovnicesc nu este un semn de slăbiciune, ci o expresie a iubirii nemărginite, a milostivirii și a durerii față de căderea omului. Cel care plânge astfel, în tăcere și în rugăciune, merge pe urmele Stăpânului său și își apropie sufletul de lumina și pacea Împărăției Cerurilor.
Într-un Cuvânt la Sfinții Mucenici, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază și mai mult lucrarea plânsului după Dumnezeu: „Pot și lacrimile stinge focul cel cuprins al păcatelor. Să ștergem murdăria păcatelor noastre cu lacrimi. Mare este rodul acestor lacrimi, mare mângâiere și ușurare ne dau”. Astfel, lacrimile nu sunt doar semne ale zdrobirii inimii, ci și izvoare de mângâiere și ușurare. Nu există rană sufletească pe care aceste lacrimi sfinte să nu o poată vindeca, nu există povară a conștiinței pe care ele să nu o aline.
Tainica lucrare a lacrimilor este mărturisită și de Sfântul Apostol Pavel, care, vorbind despre râvna sa pentru Evanghelie, spune: „timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi” (Faptele Apostolilor 20, 31). Astfel, în viața oamenilor duhovnicești, lacrimile nu sunt doar expresia căinței pentru păcate, ci și dovada iubirii profunde pentru aproapele, a dorinței arzătoare de a aduce pe toți oamenii pe calea adevărului. Așa cum Sfântul Apostol Pavel și-a dăruit întreaga ființă slujirii lui Hristos, plângând pentru cei pe care îi povățuia, tot astfel și noi suntem chemați să ne rugăm cu lacrimi și pentru cei rătăciți și împovărați și, mai ales, pentru cei care încă nu L-au aflat pe Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne descoperă valoarea inestimabilă a lacrimilor înaintea Dreptului și Milostivului Judecător: „Ele sunt mijlocitoare și roditoare, adevărate și sincere, sfinte. Dar ce folos am, aș putea fi întrebat, dacă plâng? – și ne răspunde – Atât de mare, încât nici nu pot să ți-l înfățișez prin cuvinte. La tribunalele din lume, oricât ai lacrima, nu scapi de osândă după ce sentința a fost pronunțată. La tribunalul duhovnicesc, de suspini numai, ai schimbat sentința, ai căpătat iertare. De aceea, Hristos spune multe despre plâns. Fericește pe cei ce plâng și nefericește pe cei care râd” (Omilia a VI-a la Matei).
Sfântul Vasilie cel Mare ne înfățișează plânsul duhovnicesc nu ca pe o expresie a deznădejdii, ci ca pe o lucrare tainică a iubirii, o jertfă a inimii care, în mod paradoxal, nu risipește bucuria, ci o sporește. „După cum cei ce stau pe țărm și suferă împreună cu cei ce sunt pe cale să se înece în mare, dar nu pierd din vedere propria lor siguranță când scapă de la înec pe cei în primejdii, tot așa și cei care suspină pentru păcatele semenilor lor nu-și pierd propria lor veselie. De aceea, sunt fericiți cei ce plâng, sunt fericiți cei ce jelesc. Apostolul îngăduie să plângem cu cei ce plâng pentru că lacrimile acestea sunt ca o sămânță și un împrumut al bucuriei veșnice”. În această împărtășire a durerii se află comoara tainică a comuniunii, a milei și a harului. Lacrimile adevărate nu sunt o povară, ci o punte spre lumina cerească. Ele sunt, cum spune Sfântul Vasilie, un „împrumut al bucuriei veșnice”, o arvună a Împărăției lui Dumnezeu, unde orice lacrimă se va șterge și unde durerea se va preface în slavă și veselie fără sfârșit.
În tradiția ortodoxă, lacrimile nu sunt simple expresii ale emoției omenești, ci devin o punte între suflet și Dumnezeu, un dar tainic ce însoțește pocăința, smerenia și dorul de cele cerești. Ele nu sunt doar expresii ale durerii, ci și ale unei lucrări duhovnicești profunde, despre care Părinții Bisericii vorbesc ca despre o adevărată teologie a lacrimilor.
Deși lacrimile sunt adesea vărsate în vremuri de încercare și de întristare, ele nu rămân lipsite de sens. Chiar dacă durerea este cea care le naște, aceste lacrimi nu sunt doar ale suferinței, ci și ale purificării sufletului. Există și lacrimi ale bucuriei care vine dintr-o inimă smerită, dintr-o întâlnire tainică cu Harul lui Dumnezeu, din conștiința prezenței Sale. Cei care au pătruns în adâncul acestei taine a lacrimilor sunt cei care, așa cum spun Părinții, s-au apropiat de Dumnezeu cu adevărat, căci sufletul împietrit nu poate plânge, ci doar cel care s-a deschis lucrării divine.
Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază legătura inseparabilă dintre pocăință și plâns: „Nu există pocăință fără plângere, cum nici plângere fără lacrimi. Sunt legate unele de altele și de aceea apar doar împreună”. În această afirmație se află o profundă înțelegere a lucrării lui Dumnezeu în om. Pocăința autentică nu este doar o părere de rău abstractă, ci o zdrobire a inimii care izvorăște lacrimile. La fel, lacrimile care curg dintr-o inimă sinceră sunt dovada unei întoarceri adevărate către Dumnezeu, a unei dorințe arzătoare de curățire și renaștere.
Astfel, în taina lacrimilor nu se află doar suferința omenească, ci și lucrarea Harului. Ele sunt, în același timp, durere și vindecare, întristare și bucurie, cădere și ridicare. Acolo unde sunt lacrimi adevărate, Dumnezeu este aproape de inima omului, iar sufletul care le primește ca pe un dar se apropie de lumina veșnică a iubirii divine.
Marii Părinți ai pustiei vorbesc și ei despre lacrimi. Ni se spune în viața Avvei Pimen că un frate l-a întrebat: „Ce voi face păcatelor mele?”. Și bătrânul i-a răspuns: „Cel ce voiește să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăvește și cel care voiește să-și agonisească virtuți, prin plâns le agonisește”. Așadar, lacrimile nu sunt doar un leac pentru greșelile trecutului, ci și o cale de zidire a sufletului, un izvor de sfințenie ce rodește virtuțile.
În aceeași linie, Avva Evagrie îi sfătuia pe ucenici: „Roagă-te mai întâi pentru primirea lacrimilor ca prin plâns să înmoi sălbăticia sufletului tău și mărturisindu-ți împotriva ta fărădelegile tale să primești de la Domnul iertarea. Folosește-te de lacrimi pentru izbăvirea cererii, căci mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi. De verși izvoare de lacrimi, să nu te înalți ca și cum ai fi mai presus de cei mulți”. Căci nimic nu este mai periculos decât mândria ascunsă sub masca virtuții.
În Patericul Egiptean găsim nenumărate mărturii despre nevoința Părinților pustiei, despre lacrimile lor neîncetate și despre smerenia care le era temelie. L-a întrebat un frate pe Avva Pimen: „Spune-mi cuvânt!”, iar acesta i-a zis: „Începutul lucrului pe care l-au pus Părinții este plânsul”. Despre Avva Arsenie se spune că în tot timpul vieții sale ședea la lucru de mână având o cârpă în sân din pricina lacrimilor care cădeau din ochii lui. Auzind de adormirea lui, au zis: „Fericit ești că te-ai plâns pe tine însuți în lumea aceasta. Fiindcă acela care nu se plânge pe sine însuși va plânge dincolo veșnic”.
Această chemare la plânsul pocăinței este întărită de un alt bătrân din Pateric, care, întrebat de un frate ce trebuie să facă pentru a se mântui, i-a răspuns: „Mergi, fiule, șezi cu liniște și cu tăcere în chilia ta și silește-ți inima să plângi și să verși lacrimi din ochii tăi. Așa fă și te vei mântui”. Această imagine a chiliei ca loc al pocăinței și al întâlnirii tainice cu Dumnezeu ne arată că adevăratul plâns nu este cel arătat înaintea lumii, ci acela care izvorăște din adâncul inimii, în singurătate, sub privirea iubitoare a lui Dumnezeu.
Un alt bătrân a lăsat o pildă puternică, comparând pocăința cu plânsul din Egipt la vremea plăgilor: un alt frate a întrebat un bătrân: „Ce voi face să mă mântuiesc?”. Și bătrânul i-a răspuns: „Când a bătut și a cercetat Dumnezeu Egiptul, atunci nu era acolo nicio casă în care să nu fie plângere. Așa fă și tu de vrei să te mântuiești. Lăcrimează și Dumnezeu te va mântui și te vei mântui”.
În toate aceste învățături străbate un adevăr fundamental: smerenia este cheia mântuirii. „Smerenia pe mulți, fără nicio osteneală, i-a mântuit”, spunea un alt bătrân, dând exemplul vameșului și al fiului risipitor, care, printr-o simplă mărturisire a nevredniciei lor, au primit iertarea. În schimb, virtuțile neînsoțite de smerenie pot fi o capcană, așa cum s-a întâmplat cu fariseul care s-a pierdut prin trufia sa. De aceea, plânsul adevărat este cel al omului smerit, al celui care nu se mândrește cu lacrimile sale, ci le vede ca pe un dar de la Dumnezeu, o cale spre vindecare și mântuire.
Toate aceste îndemnuri ale Sfinților Părinți nu sunt simple cuvinte rostite în vremuri apuse, ci chemări adresate fiecăruia dintre noi, astăzi și întotdeauna. Ele ne învață că pocăința adevărată este bine primită înaintea lui Dumnezeu, căci lacrimile nu sunt doar expresia durerii sufletești, ci și rodul unei lupte lăuntrice, al unei frământări care deschide calea spre lumină. În ele se ascunde o taină mare: ele sunt „al doilea Botez”, curățirea prin care omul renaște cu adevărat duhovnicește, căci lacrimile nu sunt doar ale omului, ci sunt și lucrarea Harului lui Dumnezeu în viața sa.
Într-o perioadă de asiduă pregătire duhovnicească, suntem chemați să intrăm în taina pocăinței, să ne lăsăm inimile înmuiate de lacrimile căinței și să ne plecăm sufletele, cu smerenie, înaintea Celui ce a pătimit pentru noi. Postul nu este doar înfrânare de la mâncare, ci o înnoire a vieții, o golire de sine, o curățire a minții și a inimii, o întoarcere către Dumnezeu. Prin lacrimile pocăinței, sufletul se primenește și se face vrednic să guste bucuria Învierii, căci Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, ne cheamă pe fiecare la o astfel de înnoire.
Să pășim, așadar, pe calea plânsului curățitor, cu nădejde, simțindu-l nu ca pe o povară, ci ca pe o binecuvântare, știind că lacrimile vărsate dintr-o inimă sinceră nu sunt pierdute, ci se adună în taina milei divine, devenind picături de lumină, care ne apropie de slava cerească.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
