Starețul și-a cunoscut dinainte data exactă a plecării lui și ca cel pregătit pentru ea a început să le-o facă cunoscută fiilor săi duhovnicești, sfătuindu-i și mângâindu-i.
La începutul anului 1959, într-o duminică după Sfânta Liturghie, erau adunați destui fii duhovnicești ai Starețului în chilia sa. Starețul le spuse: “Anul acesta voi pleca”. Când unii s-au întristat pentru aceasta, el a continuat: “Să vă rugați să plec, pentru că nu mai sufăr să văd răul. Trebuie să plec eu, păcătosul. Toți suntem păcătoși. Faptul că pășim pe pământ și purtăm trup, și chiar orice pas al nostru este împletit cu păcatul”. Și acestea le spunea cu multe lacrimi.
Altă dată spunea: “Este voia lui Dumnezeu să plec. Păcatul a înaintat mult. Lumea se tăvălește în păcat și nu-și dă seama. Aceasta mă obosește, nu mai pot răbda. Mă mâhnesc numai de grădina mea, în care copacii mei nu au apucat să se întărească și cu primul vânt se vor rupe… Oile mele se vor împrăștia… Dar vor veni altele… Nu vă mâhniți. Toți vom pleca din această viață. Aici suntem trecători. Am venit aici să ne arătăm faptele noastre și apoi să plecăm…”.
La sfârșitul Sfântului Maslu din Sfânta și Marea Miercuri a anului 1959, Starețul vorbea astfel cu sine: “Părinte, acesta este ultimul Sfântul Maslu al Sfintei Miercuri”. Cuvintele acestea le-au auzit mulți dintre credincioșii din Biserică. Unul din fiii lui duhovnicești spune că l-a cercetat pe Stareț la chilia lui de la Mokros în 14 septembrie 1959, unde zăcea bolnav la pat. Starețul i-a vorbit despre moartea sa și, la sfârșit i-a spus oarecum mâhnit: “Într-o astfel de zi, a Sfintei Cruci, și mănăstirea mea să fie închisă?”. Atunci acela i-a spus: “Părinte, avem și alte sărbători, Sfânta Varvara, Sfântul Nicolae…”. Dar Starețul i-a răspuns: “Nu voi fi în viață până atunci… Nu uita s-o spui tuturor. Voi muri foarte repede. Iar ochii voștri vor vedea multe”*.
Când l-au rugat să meargă la Atena pentru tratament, a refuzat categoric. “Eu trebuie să mor aici”, a spus. Nu voia ca la sfârșitul vieții sale să fie departe de iubita sa mănăstire.
Cu patruzeci de zile înainte de adormirea sa, Starețul și-a prevăzut sfârșitul și a spus fiilor lui duhovnicești: “Eu voi trăi încă patruzeci de zile și apoi voi pleca din această viață”. După ce au trecut zece zile, a spus: “Mai am încă treizeci de zile”.
În aceste ultime zile ale lui vorbea lumii de la fereastra chiliei sale. Le spunea să se așeze pe rogojini, să aștearnă pe jos fețe de masă și să mănânce. Se bucura privindu-i. Se uita la munți și le spunea: “Munți binecuvântați, veți rămâne singuri”. Le vorbea ca și cum și-ar fi luat rămas bun de la ei. Era emoționat. Unui fiu duhovnicesc de-ai săi îi spunea: “Fiul meu, eu mi-am petrecut viața cum mi-am petrecut-o. Să vedem ce vei face tu? Cum veți trece voi peste cele ce vor veni?”.
Spunea de asemenea: “Când voi muri, femeile să nu mă plângă, ci să-și pună basmale albe și nimeni să nu atingă trupul meu. Trei episcopi să mă îngroape; și să mă pună în mormânt fără sicriu. Și să-mi pună împreună cu mine mantia și cărțile mele în georgiană. Când voi muri și mă vor îngropa, cei doi chiparoși se vor uni și astfel vor adeveri moartea mea”. A spus acestea, deoarece mai demult fusese la un pas de moarte și se aflase pentru mai multă vreme în stare de inconștiență din pricina suferințelor lui și atunci toți au crezut că a murit*.
Cu cincisprezece zile înainte de adormirea Starețului a venit o credincioasă la mănăstire. Starețul i-a spus: “Fiica mea, Elpida, mă vor băga în închisoare și nu vei veni să mă vezi”. “Nu, Părinte, voi veni”, – i-a zis aceea. “Și totuși nu vei veni, nu vei veni…”, – i-a spus Starețul. Și într-adevăr când a murit Starețul și l-au îngropat – asta numea el închisoare – nu a putut veni, pentru că s-a îmbolnăvit și s-a operat.
Cu o săptămână înainte de moartea sa, l-a vizitat un alt fiu duhovnicesc de al său și Starețul i-a spus: “Bine ai făcut că ai venit, pentru că mult te-ai fi mâhnit dacă nu m-ai fi văzut. Eu plec… Este nevoie de mine acolo… Voi le veți vedea pe toate… Tu îmi vei tăia hainele mele bucățele”. Și într-adevăr, după moartea Starețului, acela a intrat în chilia lui, ca s-o aranjeze. Atunci a început să vină lumea să ceară bucățele din hainele Starețului, ca să le aibă ca binecuvântare”.
Un alt fiu duhovnicesc povestește: Înainte de sfârșitul său arăta numărul patru cu degetele sale, adică ziua a patra (miercuri) a săptămânii și a patra a lunii, când a și murit. În ajunul morții lui a cerut să rămână singur în chilie. “Cum mă veți afla, așa să mă lăsați”, le-a spus. Cu mai multă vreme înainte a spus cuiva: “Să iei cartea ce este scrisă în georgiană, engolpionul, bastonul, crucea și în vremea înmormântării să le pui în mormânt în partea dreaptă”. Așa au și făcut.
Cu trei zile înainte de moartea sa, Starețul l-a chemat pe preotul Vasile Kuvucliotis din Drama să vină împreună cu alți preoți și să săvârșească Taina Sfântului Maslu. Și s-a săvârșit așa precum a cerut. La sfârșitul Tainei, Starețul mulțumit și emoționat l-a îmbrățișat pe părintele Vasile și și-a luat rămas bun de la el. I-a spus: “După trei zile voi muri”.
Deoarece Starețul își dădea seama cât de mult îi întrista pe fiii lui duhovnicești plecarea lui apropiată, încerca în orice fel să-i mângâie dându-le binecuvântări din tot sufletul și inima sa. Se îngrijea să împrăștie bucurie. “Pământ să luați în mână și pâine să se facă”, le spunea. “Piatră să apucați și aur să se facă”.
Cu câteva zile înaintea morții lui, într-o după-amiază a spus maicii Arghiria, care timp de mai mulți ani l-a slujit cu răbdare, să se ducă în Biserică să aprindă candelele. Acolo a auzit un zgomot și s-a întors cam tulburată la Stareț. Acela, cunoscând întâmplarea, i-a zâmbit și i-a spus: “Maică binecuvântată, a venit Sfântul Ioan să te cerceteze, să-ți dea binecuvântarea lui, pentru că m-ai slujit ca pe copilul tău. Sfântul Ioan este apărătorul și povățuitorul meu în călătoria mea spre cealaltă viață”.
De multe zile încetase să mai guste hrană. Ajunsese la trăiri cerești. De la o vreme nu mai bea nici apă. Într-o seară i-a spus maicii Arghiria: “Privegherile de toată noaptea ale fiilor mei duhovnicești îmi prelungesc viața mea. Însă voi pleca curând”. Și și-a prezis ora exactă a morții lui.
În ultimele lui zile venea multă lume din diferite locuri ca să i-a ultima sa binecuvântare. Îi privea pe toți și îi sfătuia în câteva cuvinte, așa cum îl lumina Dumnezeu. Dar cum apunea soarele, dorea să rămână singur, nerăspândit, cufundat în întregime în rugăciune, pregătindu-se pentru plecarea sa. Uneori o lăsa pe maica Arghiria să stea tăcută într-un colț al chiliei lui, în cazul în care Starețul ar fi avut nevoie de ceva, căci nu-i venea ușor să se miște singur. Leșina adeseori și era plin de lacrimi.
În ajunul morții lui îi ceruse maicii Arghiria să-l ajute să meargă în Biserică, în care, timp de aproape treizeci de ani, trăise atâtea stări dumnezeiești și avusese atâtea arătări de Sfinți și descoperiri. S-a îndreptat spre Sfântul Altar unde s-a împărtășit cu Prea Curatele Taine, ca merinde pentru viața de veci, s-a închinat îndrăgitelor lui Icoane și cu greutate s-a întors în iubita sa chilie, unde în toți acești ani săvârșea Sfânta Liturghie, dăruind pace, sănătate și odihnă sufletelor care se apropiau de el.
Dar minunat este faptul că a cunoscut dinainte toate amănuntele de la înmormântarea sa, amănunte pe care le-a spus și maicii Arghiria sub formă de sfaturi: “Preoții îmi vor pune camilafca și îmi vor acoperi fața. Mă veți așeza sub policandru și îmi veți aprinde lumânări curate. Lumea se va închina la Icoana lui Hristos, ce mi-o veți pune pe piept. Femeile vor purta basmale albe. Obiectele mele liturgice le veți pune în mormânt cu mine. La îngroparea mea va fi un semn. Păsările din curte vor zbura în același loc în vremea înmormântării mele și chiparoșii pe care i-am plantat eu se vor pleca spre mormântul meu. Să pregătiți mâncare ca toată lumea să mănânce. Să coaceți pâine de șapte ori”.
Cu câteva ceasuri după miezul nopții, când se lumina spre ziua de miercuri, 4 noiembrie a anului 1959, Starețul și-a dat duhul Ziditorului său pe Care L-a iubit și Căruia I-a slujit cu căldură de mic copil. Starețul voia ca în ultimele clipe ale vieții lui, să fie singur cu singurul Dumnezeu, precum făcea și în clipele de înaltă trăire duhovnicească. La urmă a depărtat-o cu blândețe și pe maica Arghiria din chilia sa. Iar când s-a întors l-a aflat trecut la fericirea cea veșnică, odihnindu-se de nevoințele lui cele de mulți ani săvârșite întru răbdare. Avea cincizeci și opt de ani. Înainte de a ieși din chilia lui, maica Arghiria l-a văzut pe Stareț că se întoarce spre Icoana Maicii Domnului și-i spune: “Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu”.
Vestea morții fericitului Starețul s-a răspândit ca fulgerul, pricinuind o întristare adâncă în sufletele tuturor fiilor lui duhovnicești, care au rămas dintr-odată orfani, pentru că pierduseră pe părintele și povățuitorul lor cel neînșelat. Au încercat să împlinească ultimele dorințe ale Starețului, în ciuda observațiilor și împotrivirilor unora.
Mitropolitul de atunci al Dramei, Filip, numai în cele din urmă a fost convins să ia parte la slujba de înmormântare a Starețului, deoarece cineva îl clevetise pe Stareț și pentru aceasta mitropolitul îl considera înșelat. Manifestările sincere și firești ale unei imense mulțimi de oameni față de părintele lor duhovnicesc ce adormise și semnele ce s-au săvârșit, așa precum le-a prezis Starețul, au făcut pe Înalt Prea Sfințitul să plece de la mormântul Starețului cu convingerea că, într-adevăr a fost vorba despre un adevărat om al lui Dumnezeu.
Mulți sunt aceia care cu o emoție deosebită povestesc semnele care s-au săvârșit înainte și în timpul înmormântării fericitului întru adormire Părinte. Trupul mult-nevoitorului Părinte avea și după moarte moliciunea și căldura, așa cum se întâmplă la monahii din Sfântul Munte. Se apropia a treia zi de după moartea sa și trupul îi era încă cald. Maicile spuneau: “L-au îngropat viu pe Starețul nostru”. Mulți au simțit prezența vie a celui adormit care parcă îi mângâia și îi întărea. Înainte de punerea trupului Starețului în mormânt i-a fost descoperită fața lui și toți cei care erau aproape au văzut-o senină, luminoasă și strălucitoare. Când cei doi chiparoși s-au plecat să se închine celui mort, toți s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu. Păsările au venit și se roteau în jurul Bisericii fără să se teamă de lume.
Toți cereau câte o binecuvântare ca o amintire de la Stareț. Rasa lui a fost împărțită, puținele și sărăcăcioasele sale lucruri erau considerate un dar prețios pentru cel care putea dobândi vreunul dintre ele. Astfel sunt cinstiți adevărații lucrători ai viei Domnului de dragostea curată a poporului simplu, care arareori greșește. Și totdeauna Bunul Dumnezeu trimite astfel de lucrători pentru sprijinirea și ușurarea poporului Său. În acele vremuri grele bunul Părinte Gheorghe a fost un stâlp luminos și liman de mântuire pentru acele ținuturi. A stat între cei pe care dumnezeiescul Apostol Pavel îi voia: “Fără de prihană și curați fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău și stricat, între care străluciți ca niște luminători în lume” (Filip. 2, 15).
Extras din Fericitul Stareț Gheorghie Karslidis – Moise Aghioritul, Editura Evanghelismos.
