Preot Ioan Istrati
Azi au venit la Biserică două fetițe mici, de doi și de trei ani. Eu stăteam în scaunul de rugăciune, după Sfânta Liturghie. De data asta m-au fascinat cele două păpușele. Se țineau de mână, se legănau. Cea mare a venit și m-a pupat pe obraz, cealaltă mică mi-a făcut pupic cu mâna. Eu am zâmbit.
Sunt tot mai bătrân și mai prost. Nu mai țin minte nimic. Știam zeci de mii de ani și date la istorie, am fost de două ori olimpic național. Știam sute de poezii, integrala lui Eminescu, că am fost olimpic și la română. Astăzi frânturi. Numa Scriptura rezistă în mintea mea greoaie, leneșă.
Nu știam cine sunt cele două păpuși.
Mama lor scria pomelnic la o masă în spate.
Le-am întrebat: cine sunteți voi? Ce păpușele frumoase!
Fetițele s-au fâstâcit. Cea mare a zis: suntem Fetițele Sfântului Ioan Rusul.
Am zâmbit. Măi, să fie… cum așa?
Fetițele n-au mai zis nimic, dar mama lor s-a apropiat.
Părinte, nu ne mai știți? Sunt femeia care nu putea avea copii.
M-am dumirit. Vorba vine. Ea și încă sute de femei au venit plângând și acum sunt cu pruncii în brațe sau de mână.
După aia mi-a povestit. Avea multe boli. Era sterilă. Și au venit. Au făcut canonul Sfântului Ioan. Părinte, și a arătat spre cea mică. Ea nu vedea deloc cu ochișorul drept. Ați binecuvântat-o și ați suflat peste ochișor. Ați zis o rugăciune cu Iisus, Care a suflat peste Ucenici și le-a dăruit și preoților… Acuma vede perfect. Are dioptrie Zero.
Atunci mi s-a deschis creierul. Ca o perdea. Veniseră plângând. Apoi cu bebelușul. Apoi cu cealaltă. Am recunoscut și femeia de după batic.
Le-am zis: să vorbiți mereu cu Sfântul Ioan. Să vă sfătuiți cu el, să-l iubiți.
Da, ascultăm mereu acatistul la mașină, a zis fetița cea mare. Cealaltă îmi zâmbea și se ascundea după fusta mamei și iar scotea capul…
Ce bucurie, ce fericire m-a cuprins. Am binecuvântat pe cele două minuni. Hai că n-am trăit chiar degeaba pe pământ.
