Preot Crin-Triandafil Theodorescu
Înainte de Liturghie, preotul scoate mici firimituri dintr-o pâine sfințită, prescura, și le așează pe un disc ritualic.
Pentru fiecare om o firimitură mică, mică. Cei de pe listele de rugăciuni. Cei mulți, din inima lui. E un psalm fabulos, gândul omului Te va lăuda și amintirea gândului Te va prăznui, psalmul 75, ăla în care se vorbește de blânzii pământului, cei care nu zbiară strident și trec prin viața asta cerșetori desculți și disprețuiți. Unul dintre care râvnesc să devin, cândva. Există o trenă a gândului, un siaj a inimii, mă întorc acolo la fiecare Liturghie, înfig sulița în coasta de pâine a Înviatului și scot firimiturile alea cu ochii închiși, amintindu-mi copilăria mea, chipurile vecinilor pescari, ale găgăuței de dincolo de zidul de piatră, toți cei pe care i-am îngropat, fețe întinse în sicrie geluite sumar, în munții pe unde I-am slujit Desculțului. Apoi trec la prieteni, ăștia cu care urc munții și cobor prin peșteri, nevestele lor, copiii și ginerii, ba încă și trecătorii de pe stradă, pe ale căror nume nu sunt sigur, e treaba Domnului să așeze firimiturile în dreptul fiecărui nume de botez, e treaba Lui și Şi-o va face profesionist.
În secolul trecut, când am fost hirotonit preot, l-am văzut pe înțeleptul episcop Ioan apropiindu-se de masa proscomidiarului și scoțând miride pentru pomeniri. Teoretic, o firimitură pentru fiecare suflet de creștin. Practic, înfipsese copia (un fel de cuțit care imită sulița cu care a fost împuns în coastă Domnul) în prescură și scotea munți de firimituri la fiecare nume rostit. Asta era așa de împotriva regulilor că m-a copleșit, și ani lungi n-am înțeles înțelepciunea lui. Acum știu. Amintirea gândului său scotea miride pentru șiruri lungi de oameni vii și morți, pentru toți cei pe care îi cunoscuse cândva, aiurea și intenționat. Cu o generozitate zguduitoare. Cu o larghețe lipsită de dreptate, de formă și de rigoare tipiconală.
Azi m-am trezit la Liturghie, la cuminecare, cu femeia asta din afara parohiei. E prietena mea, știu potecile din sufletul ei pentru că le-am pipăit cu degetele mele miloase, cu privirile mele învăluitoare. Va fi operată iar, a patra oară, se va întinde din nou în patul acela și va fi legată în formă de cruce. M-am pomenit brusc cu ea, la potir, cu ochii înlăcrimați și sufletul făcut tăiței, de ăia mărunți, cum toacă ardelencele să pună în supă duminica.
Îngenunchează, te rog.
Și cu potirul în stânga i-am pus patrafirul pe cap și-am dezlegat-o de toate spaimele ei. Cu puterea ce mi s-a dat te dezleg. Amin. O lacrimă i s-a scurs pe procovățul potirului și lumânarea i-a picurat mâna, arzând-o, nici n-a clipit. Astea nu sunt arsuri, de la lumânări, față de arsura de a trăi cu spaima că îți va crește copilul fără tine.
Părinte, sunt fericită, îmi șoptește mai apoi, tac un timp, mi-e greu să înțeleg asta, știind prin ce trece ea și toți ai ei, păi cum ești fericită? Sunt fericită că Dumnezeu mi-a dăruit un medic care se încumetă să mă opereze.
Auziți voi, medici, ce sunteți? Darurile lui Dumnezeu. Pășiți atent și cu evlavie, voi nu vă aparțineți, sunteți suflarea cerului și întruchiparea milei CeluiPurureaDesculț.
Când scoate firimiturile alea pe discul ritual, preotul le pune pe toate în două grămăjoare. Cei vii și cei adormiți. Toți împreună. Nu pune președinții și directorii deoparte, laolaltă cu primarii și miniștri, departe de femeile de serviciu și cerșetorii de la hipermarket. Preoții separat de credincioșii de mir. Curvarii de abstinenți, bețivii la distanță de rugători, mincinoșii de cei mereu tăcuți și drepți. Îi pune pe toți la un loc, prefigurând ceva ce intuim cu toți.
Că așa face și Dumnezeu. Ne iubește de-a valma pe toți, cu o dragoste pe care, dacă aș descrie-o cu inima neîncruntată, m-aș coliziona frontal cu câteva mari definiții teologale.
Din când în când Mihai și Roxana vin acasă și sună de pe drum, mamă, venim acasă, venim acasă. Și văd la Ea o metamorfoză spontană, i se aprind ochii de-o lumină dumnezeiască și se precipită, puiul lui mama, ce vreți să vă facă mama de mâncare pe când ajungeți? Șnițele cu pireu, ciorbiță de perișoare, mâncare de măsline sau o supică Agulem? Da, mamă, și niște paste cu brânză cum doar tu știi să faci, te rugăm, cu mult oregano!
Când intră copiii în casă, lumânările sunt aprinse în sfeșnicele cu vulturi bizantini și miroase a festin și bucurie. Masa e gata, vițelul e din belșug.
Și atunci zic așa. Dacă Ea, care e un om, se întinde cu atâta dragoste în fața copilului ei, oare cum Se va deșerta Dumnezeu în fața noastră, când vom trage clopotul porților veșniciei și ne vom prezenta acolo, noi, copiii Lui din țara de jos, ajunși acasă pentru totdeauna?
Că cine iubește seamănă cu Dumnezeu din profil, după pas și după milă.
