Preot Constantin Sturzu
Începutul Postului Mare se face oarecum „abrupt”. Cei care pot, țin post negru de luni până miercuri, când se împărtășesc la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. E un început „șoc” ‒ ca să vorbim mai pe limba consumatorului de presă „senzațională”. Întrebarea este: de ce nu se recomandă o înfrânare graduală? Se știe că organismul se adaptează mai ușor dacă reducem treptat hrana, decât dacă luăm această decizie radicală, de a nu mai mânca nimic câteva zile (și chiar de a nu bea apă, pe cât posibil). Motivația nu poate să fie decât una duhovnicească. Duminica ce precede aceste zile de post aspru este cea a „izgonirii lui Adam din Rai”. Ce s-a întâmplat cu Adam atunci? Tradiția ne spune că a stat cu tânguire mare „în preajma grădinii desfătăciunii”, unde nu mai putea intra, pentru că Dumnezeu „puse hieruvimi și sabia cea de pară ce să întoarce, ca să păzească calea lemnului vieții” (citatele sunt din cartea Facerea 3, 24 a Bibliei de la 1688). După încălcarea poruncii, Adam s-a văzut pe sine nu doar gol, ci și flămând, lipsit de harul din care se hrănea și cu care era acoperit. Și asta dintr-o dată! Categoric, a fost un șoc pentru el și pentru Eva! Încât și noi, în primele zile din Postul Mare, suntem îndemnați să ne lipsim nu doar de mâncare și băutură, ci de orice fel de hrană a ochiului, urechii, minții. E un prilej de a conștientiza condiția noastră pe acest pământ. Depărtarea de Creator a condus la o lipsă de libertate și la o stare de dependență de cele create (mai ales de hrana biologică). Fără un post cât mai aspru, nu pricepem cu adevărat de ce ar trebui să-L căutăm cu toată inima pe Dumnezeu, ci ne tot amăgim că ne este bine și căutăm spre cele dumnezeiești mai degrabă la modul teoretic, decât în chip existențial.
***
Chiar și un post aspru se ține cu un anumit discernământ. El este rânduit de duhovnic pentru fiecare ucenic în parte, funcție de măsura duhovnicească, de vârstă, de starea de sănătate etc. Fericita Sinclitichia spunea că „nevoința trebuie bine înțeleasă”. Să avem grijă, că și diavolul ne poate îndemna la o postire, însă la una peste puterile noastre sau instigându-ne să ne mândrim cu asceza noastră. Și, astfel, cădem fie în deznădejde, fie în slavă deșartă.
În postul obișnuit, avem ca reper cumpătarea. Avva Eftimie zicea că „înfrânarea înseamnă a nu mânca pe săturate și totdeauna să simți că încă îți mai este foame și ai dori să mai mănânci”. Iar Palladius mergea și mai departe cu raționamentul: „mai bine să bei vin cu moderație, decât apă în exces!”
***
Postul este și pregătire pentru a primi mai mult har de la Dumnezeu. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, unii se întrebau de ce trebuie să aștepte să se facă botezul lor de Sfintele Paști, după perioada Postului Mare, dacă harul lui Dumnezeu este același în orice timp. Acestora le răspunde astfel Arhiepiscopul de atunci al Constantinopolului: „Și la Pavel, nu a venit îndată harul, ci au fost la mijloc trei zile în care a fost orb, fiind curățat și pregătit dinainte prin frică. Fiindcă, precum cei ce vopsesc purpura pregătesc mai întâi materialul care primește culoarea prin alte substanțe, ca să nu-i treacă luciul, așa și aici, Dumnezeu mai întâi pregătește sufletul îngrijit și atunci varsă harul. Pentru aceasta nici n-a trimis imediat pe Duhul, ci la Cincizecime. Harul același este și atunci, și acum, dar mintea se face mai înaltă acum, fiind pregătită prin postire”.
***
Părintele Alexander Schmemann explică de ce în perioada Postului Mare slujbele sunt „mai lungi” și „mai monotone”. El vorbește despre o „tristețe strălucitoare”: „Este pur și simplu imposibil să trecem din starea «normală» a minții noastre ‒ plăsmuită aproape în întregime din agitație, fugă și griji ‒, în această nouă stare, fără a ne liniști mai întâi, fără a reface în noi o măsură a echilibrului interior”. Firea noastră „a pierdut iscusința de a păși într-o altă lume”, aceea a prezenței lui Dumnezeu. Postul Mare și slujbele specifice lui sunt remediu pentru această neputință a noastră. Așadar, călătoria către Dumnezeu începe cu un popas ‒ cu liniștirea ființei noastre.
***
Atenție trebuie să avem nu doar la ce mâncare și câtă intră în gura noastră, ci și la ce facem după masă. Iovan Ianici ne povestește că vrednicul de pomenire Patriarh Pavle al Serbiei (1914-2009), „la sfârşitul mesei se străduia să strângă firimiturile, pentru ca nimic să nu se arunce. Spunea: «Hrana pe care-o mâncăm este făcută cu energie dumnezeiască, prin razele soarelui». Din aceste cuvinte înţelegem că, dacă risipim hrana, înseamnă că risipim şi bunurile primite de la Dumnezeu!”
***
Un alt sârb cu viață sfântă, Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956), cel numit „un Hrisostom (Gură de Aur) al zilelor noastre”, atrage atenția asupra importanței înfrânării tuturor simțurilor noastre sufletești și trupești, tocmai pentru că trăim într-o lume stăpânită de multe răutăți: „Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!”
***
În final, e nevoie să (ne) reamintim că postul nu e niciodată scop în sine. Postitori găsim și între eterodocși sau între cei de alte credințe. Pentru a ne fi de folos, postul trebuie să se facă nu doar cu dreaptă socoteală, ci și întru dreapta credință, spre adevărata unire cu Dumnezeu. Chiar dacă numim perioada aceasta Postul Mare, ea nu este caracterizată doar de înfrânare (postire). Esențiale sunt și alte două lucrări pe care suntem îndemnați a le intensifica, mai ales în această perioadă prepascală: milostenia și rugăciunea. Sfântul Maxim Mărturisitorul (în Filocalia II) ne explică folosul specific al acestui adevărat triptic al despătimirii noastre: „Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului; postul vestejeşte pofta; iar rugăciunea curăţeste mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor. Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului”. Îndemnul de a ține toate cele ale Postului Mare este o invitație la a intra tot mai adânc în realitatea Împărăției, până ce vom gusta deplin din bucuria Învierii.
