Gândurile de mândrie

– Gheronda, ce trebuie să facem atunci când ne vin gânduri de mândrie?

– Aşa cum alţii râd de noi atunci când ne văd mândrindu-ne, tot astfel şi noi să râdem de gândurile de mândrie.

– Celui smerit îi vin gânduri de mândrie?

– Îi vin, dar el le ia în râs, fiindcă se cunoaşte pe sine.

– Gheronda, am citit undeva că gândul de mândrie trebuie să-l alungăm de îndată, întocmai ca pe gândul cel ruşinos.

– Un gând ruşinos îl simţi îndată, pe când gândul de mândrie, ca să-ţi dai seama de el, este nevoie de multă trezvie. Dacă, de pildă, în timpul rugăciunii, îţi trece prin minte un gând necurat, îl vei simţi şi-l vei alunga imediat. „Hai, pleacă de aici!”, vei spune. Dar dacă în Biserică îţi vine gândul că citeşti frumos la Psaltire şi te mândreşti, este nevoie de trezvie ca să-ţi dai seama de el şi să-l alungi.

– Gheronda, de cele mai multe ori gândul de mândrie o ia înainte şi vine într-o clipită. Cum i-o pot lua înainte ca să aduc gândul smerit?

– Treaba trebuie făcută de mai înainte  – „gătitu-­m-­am şi nu m-­am tulburat”[1], spune David  –, fiindcă gândurile de mândrie vin fulgerător. Asta este o maşinaţie veche a diavolului. Tu acum să-ţi iei o maşină nouă  – adică să cultivi neîncetat gânduri smerite – ca să prinzi viteză.

Numai gândurile smerite aduc smerenia şi numai cu smerenie fuge mândria. Odată, un părinte predicator mi-a spus că a pregătit o predică frumoasă. A urcat în amvon şi vorbea foarte frumos. La un moment dat însă i-a venit un gând de mândrie şi s-a încurcat. A izbucnit atunci într-un plâns nervos şi a coborât de la amvon ruşinat. Apoi nu a mai putut predica multă vreme. Se netrebnicise cu totul. „Ascultă, îi spun, din mândrie ai păţit asta. Fiindcă te-ai mândrit, s-a îndepărtat Harul lui Dumnezeu. Acum să începi smerit. Când va veni clipa să urci la amvon, să spui: «Dacă mă încurc, înseamnă că merit să mă fac de ruşine, căci asta mă va ajuta duhovniceşte». Şi dacă te apucă iarăşi plânsul, oamenii vor crede că te-ai emoţionat, aşa că nu se vor sminti, ci se vor folosi. Nu te teme!”. Şi într-adevăr, a pornit smerit, aşteptând să se facă de ruşine, şi a început iarăşi să predice.

[1] Psalmul 118, 60.

Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 3, 13–21)

Next Post

Justiţia bisericească, între iubirea dumnezeiască şi dreptatea omenească

Related Posts

Chiar și plecările întâmplătoare din lume nu sunt cu totul de lepădat. Pe tot cel care vine la chinovie și cere fierbinte să viețuiască împreună cu frații nu trebuie să-l alungăm dintr-odată, cu totul, înainte de a cerceta în amănunțime cele ce îl privesc; ci doar să-l îndepărtăm într-o oarecare măsură și să-l încercăm după cele mai înainte scrise. Dacă și după încercare stăruie în hotărâre, trebuie primit, afară doar de nu se întâmplă mai apoi altceva neîngăduit de legile Dumnezeiești.

A lui Paladie Un oarecare tânăr de optsprezece ani, pe nume Macarie, a săvârşit un omor fără voie,…
Read More
Total
0
Share