– Gheronda, ce trebuie să facem atunci când ne vin gânduri de mândrie?
– Aşa cum alţii râd de noi atunci când ne văd mândrindu-ne, tot astfel şi noi să râdem de gândurile de mândrie.
– Celui smerit îi vin gânduri de mândrie?
– Îi vin, dar el le ia în râs, fiindcă se cunoaşte pe sine.
– Gheronda, am citit undeva că gândul de mândrie trebuie să-l alungăm de îndată, întocmai ca pe gândul cel ruşinos.
– Un gând ruşinos îl simţi îndată, pe când gândul de mândrie, ca să-ţi dai seama de el, este nevoie de multă trezvie. Dacă, de pildă, în timpul rugăciunii, îţi trece prin minte un gând necurat, îl vei simţi şi-l vei alunga imediat. „Hai, pleacă de aici!”, vei spune. Dar dacă în Biserică îţi vine gândul că citeşti frumos la Psaltire şi te mândreşti, este nevoie de trezvie ca să-ţi dai seama de el şi să-l alungi.
– Gheronda, de cele mai multe ori gândul de mândrie o ia înainte şi vine într-o clipită. Cum i-o pot lua înainte ca să aduc gândul smerit?
– Treaba trebuie făcută de mai înainte – „gătitu-m-am şi nu m-am tulburat”[1], spune David –, fiindcă gândurile de mândrie vin fulgerător. Asta este o maşinaţie veche a diavolului. Tu acum să-ţi iei o maşină nouă – adică să cultivi neîncetat gânduri smerite – ca să prinzi viteză.
Numai gândurile smerite aduc smerenia şi numai cu smerenie fuge mândria. Odată, un părinte predicator mi-a spus că a pregătit o predică frumoasă. A urcat în amvon şi vorbea foarte frumos. La un moment dat însă i-a venit un gând de mândrie şi s-a încurcat. A izbucnit atunci într-un plâns nervos şi a coborât de la amvon ruşinat. Apoi nu a mai putut predica multă vreme. Se netrebnicise cu totul. „Ascultă, îi spun, din mândrie ai păţit asta. Fiindcă te-ai mândrit, s-a îndepărtat Harul lui Dumnezeu. Acum să începi smerit. Când va veni clipa să urci la amvon, să spui: «Dacă mă încurc, înseamnă că merit să mă fac de ruşine, căci asta mă va ajuta duhovniceşte». Şi dacă te apucă iarăşi plânsul, oamenii vor crede că te-ai emoţionat, aşa că nu se vor sminti, ci se vor folosi. Nu te teme!”. Şi într-adevăr, a pornit smerit, aşteptând să se facă de ruşine, şi a început iarăşi să predice.
[1] Psalmul 118, 60.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
