Un stareț sfânt locuia împreună cu ucenicul său într-o colibă, nu departe de un sat. Odată s-a abătut peste oamenii din acel loc o mare nenorocire, iar sărmana lume aproape că murea de foame.
În deznădejdea lor, mulți mergeau și băteau la ușa colibei pustnicului. Acela, fiind foarte milostiv, dădeau cu toată inima sa orice se întâmpla să aibă. Ucenicul său însă, care vedea cum pâinea lor se împuținează, supărându-se, într-o zi i-a spus Starețului:
– Avva, să împărțim pâinile, și de acum înainte să dai milostenie numai dintru ale tale. Așa cum mergem acum, repede vom flămânzi amândoi.
Bunul Stareț, fără să spună nimic, a separat pâinile ucenicului său și a continuat să dea dintru ale sale săracilor. Iar Dumnezeu, văzând intenția cea bună a bătrânului, le-a binecuvântat și cu cât acela dădea, cu atât pâinile se înmulțeau.
Între timp ucenicul își mânca pâinile sale. Iar când i-au rămas numai câteva firimituri, a mers la Stareț și l-a rugat să mănânce iarăși împreună ca și mai înainte. Bătrânul l-a primit fără nici o împotrivire. Acum însă se înmulțiseră cei care cereau și ucenicul a început iarăși să fie nemulțumit. Venind un cerșetor, fața ucenicului se posomorâse.
– Dă-i o pâine, a poruncit Starețul, făcându-se că nu vede mohorârea ucenicului.
– Mi se pare că nu mai avem nici noi ce să mâncăm, a spus cu glas ucenicul, ca să audă și cerșetorul.
– Du-te și caută bine, i-a poruncit Starețul.
Atunci ucenicul s-a ridicat fără tragere de inimă și a mers la cămăruța de alimente. Dar nu putea deschide ușa, căci odaia era plină până sus cu pâini proaspete și coapte bine.
Din ziua aceea a dobândit mare credință în Starețul său cel sfânt și a devenit râvnitor în a-i odihni pe cei săraci.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
