Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul

Am auzit că starețul Porfirie (Malakasa), în marea lui smerenie, spusese și următoarele despre Starețul Paisie: „Harul pe care îl are Părintele Paisie are o valoare mai mare, pentru că l-a dobândit prin nevoințele lui, în timp ce mie mi l-a dăruit Dumnezeu de mic, pentru a-i ajuta pe oameni. Astfel de sfinți(ca Părintele Paisie) trimite Dumnezeu pe pământ o dată la patru sute de ani”.

Starețul s-a nevoit și a petrecut cei mai mulți ani ai vieții sale în Sfântul Munte. Harismele cu care îl împodobise Însuși Dumnezeu erau multe. Avea harisma vindecării (i-a vindecat pe mulți de diferite boli: cancer, paralizie din naștere etc.), avea harisma de a scoate diavoli (scotea diavoli din mulți, încă de când trăia), avea harisma înainte-vederii (multora le-a spus lucruri care li se vor întâmpla în viitor, dar a profețit și evoluții viitoare în istoria patriei noastre), avea harisma străvederii (cunoștea inima fiecărui om mult mai adânc și mult mai curat decât cunoștea omul despre sine însuși, de aceea sfătuia corect și cu acrivie și fiecare asculta cuvântul pe care trebuia să-l asculte), avea harisma deosebirii duhurilor (cunoștea cu acrivie dacă o întâmplare duhovnicească era de la Dumnezeu sau de la cel viclean, care căuta să înșele și să îndemne la rău), avea discernământ (cunoștea în fiecare situație care era voia lui Dumnezeu și dacă trebuia s-o arate sau nu). Cunoștea care era soluția cea mai bună și mai corectă în fiecare situație, chiar și pentru subiecte duhovnicești. De exemplu, odată un profesor universitar, doctor, stătea nehotărât în fața a două tipuri de aparatură, neștiindpe care să o aleagă pentru spital. Nu se putea hotărî. Atunci a mers la Stareț și l-a întrebat. Starețul i-a răspuns: „Să iei acest tip, deoarece are acest fel de funcționare, pe care îl poți folosi în cutare situație și lucrează în acest mod; acesta poate fi folosit așa și așa”. Adică, deși nu terminase școala primară, i-a vorbit ca un specialist în materie. Ce este aceasta, dacă nu luminare dumnezeiască? Avea harisma teologiei. Datorită numeroaselor experiențe duhovnicești pe care le-a avut, cu sfinți, cu îngeri, cu Maica Domnului, dar și cu vederi ale Luminii necreate, și nu o dată, ci de multe ori, devenise într-adevăr teolog și cunoștea în profunzime tainele lui Dumnezeu. Odată un profesor al Facultății de Teologie povestea multora cu uimire următoarea întâmplare: Ani de zile fiind la Universitate am adunat zece teme teologice care îmi erau neclare și nu puteam să le găsesc soluțiile lor, oricât aș fi încercat. Am adunat, deci, toate acestea care erau grele și de nesoluționat și am mers să-l întreb pe Părintele Paisie. În jumătate de ceas mi-a soluționat toate subiectele.

Nu vom găsi un sfârșit dacă vom încerca să enumerăm harismele și puterile Starețului. Dar să nu credeți că aceasta este o exagerare. Nu, ci este realitatea. Dumnezeu este Cel care l-a împodobit și l-a cinstit pe Stareț cu atâtea harisme. Iar darurile lui Dumnezeu pot fi precum Însuși Dumnezeu, nesfârșite și nemărginite.

Dar dintre toate harismele Starețului, cea care mi-a făcut cea mai mare impresie a fost dragostea lui. O dragoste fără margini, fără șovăire și cu o desăvârșită jertfire de sine. O dragoste arzătoare, dulce, atotputernică, dumnezeiască. O dragoste care izvora din lăuntrul său, fără deosebiri, care îmbrățișa cu aceeași căldură pe cei buni și pe cei răi, pe prietenii și pe vrăjmașii săi, pe cei cunoscuți lui și pe străini, pe cei vrednici și pe cei nevrednici, pe ortodocși și pe cei de altă credință, pe oameni, animale și plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omenească. Numai Sfântul Duh poate naște o astfel de dragoste în inima omenească. Dragostea omenească este atât de mică și plină de interes, atât de trecătoare și nestatornică, atât de egoistă și de asupritoare, și se schimbă atât de ușor în antipatie și ură, încât este o rușine și o nedreptate să o comparăm cu dragostea Starețului.

Aceste harisme și această dragoste a Starețului erau cele care îi adunau pe oameni lângă el. Sute de oameni îl cercetau zilnic la chilia lui, creându-se astfel un nesfârșit „du-te-vino”. Starețul aduna durerea, neliniștea și problemele lumii și dădea înapoi soluții, bucurie și pace. Când trebuia și unde anume era nevoie, – aceasta o știa numai el și Dumnezeu, – intervenea în chip minunat, cu stăpânire dumnezeiască, și dezlega cele de nedezlegat.

Nenumărați sunt cei care au redat în scris experiențele lor minunate pe care le-au trăit lângă Părintele Paisie, iar unii chiar departe de el. Despre acestea s-au scris cărți nenumărate. Însă cei care nu au vorbit și întâmplările pe care Starețul cu multă măiestrie le ascundea, sunt cu mult mai multe. Părintele Paisie a fost un dar al lui Dumnezeu pentru oamenii de astăzi.

Faima sa a trecut dincolo de hotarele Greciei. Veneau să-l vadă și să-i ceară sfatul oameni din Australia, din America, din Canada, din Germania, din Rusia, România, Franța, Africa și de pretutindeni. Faima sa se răspândise în toată lumea. Și toate acestea fără radio, fără televizor, fără ziar sau alte mijloace de informare în masă, care să spună ceva despre el câtă vreme a trăit. Căci prin acestea se scot în evidență și se măresc numai cele urâte ale oamenilor Bisericii; cele bune, cele minunate, cele sfinte, dacă nu le pot defăima, le ignoră și le condamnă în temnița tăcerii. Așa cum oamenii au mijloacele lor, tot astfel și Dumnezeu are pe ale Sale. Toată această faimă a lui s-a transmis din gură în gură, de către oameni care au rămas uimiți de binefacerile și minunile lui. Pe Starețul Paisie l-a descoperit Însuși Dumnezeu.

Atunci când ieșea din Sfântul Munte pentru a vedea pe femeile și pe bolnavii neputincioși care nu puteau veni în Sfântul Munte, mii de oameni treceau să ia binecuvântarea lui. Mașinile parcate pe marginile drumului depășeau distanța de un kilometru. La Sfânta Mănăstire de maici a Sfântului Ioan Teologul, de la Suroti – Tesalonic, mașinile veneau și plecau continuu. Mii de oameni primeau binefacerile lui.

Cu miile erau și scrisorile pe care i le trimiteau. „Problemele psihologice, cancerul, familia despărțită, cel puțin una din aceste trei era cuprinsă în scrisori. Acestea îi chinuiesc astăzi pe oameni, acestea mi le scriu”. Durerea curgea la Stareț fie personal, fie prin scrisori. Iar acesta o ridica cu jertfire de sine și cu bunăvoință. Durerea altuia o făcea a sa, fiindcă îl iubea pe celălalt. Nu voia și nu putea rămâne indiferent, atunci când ceilalți sufereau. Dacă se putea, ridica toată greutatea crucii pe umerii săi, pentru a-l ușura pe aproapele.

Extras din Părintele Paisie mi-a spus…– Atanasie Rakovalis, Editura Evanghelismos.

Total
153
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 1, 9-15)

Next Post

Viețile Sfinților – septembrie, ziua 06

Related Posts