Ierom. Savatie Baștovoi
În aceste zile, în mai multe cercuri, se discută despre preoție. Despre rostul și sensul preoției in Biserică. Despre temeiul și legitimitatea preoției în epoca Noului Legămînt, cînd harul s-a revărsat peste tot trupul botezat și pecetluit cu mirul Sfintului Duh.
Această polemică este veche și nu a încetat niciodată. Există două extreme ale acestei neînțelegeri: cea romano-catolică, unde nimic nu este cu putință fără preot – nici măcar iertarea păcatelor; și cea protestantă unde totul este cu putință fără preot, drept urmare preoția a fost respinsă ca ceva expirat pentru Noul Legămînt. Fiecare folosește citate biblice pentru sustinerea celor două extreme, greșite amîndouă.
Ortodoxia păstrează rostul liturgic al preoției, lăsînd cele duhovnicești și tainice ale legăturii fiecărui om cu Dumnezeu să fie judecate de cei cu adevărat văzători.
De pildă, în obștile unor mari Sfinți ca Antonie sau Pahomie, unde se nevoiau zeci de mii de monahi, preoția era o foarte mare raritate. Călăuzitorii acestor mari obști, Sfinții Antonie sau Pahomie nu au fost hirotoniți. Aceeași tradiție s-a păstrat și pe Athos pînă azi, unde mari Stareți, cum sînt Sfinții Paisie Aghioritul sau Iosif Isihastul nu au fost preoți, deși erau peste preoții care le erau ucenici în obște.
Practica hirotonirii călugărilor a fost introdusă de Sfîntul Vasilie cel Mare cu scop strict de a sluji Liturghia pentru împărtășirea obștii. Pînă la acea vreme în mănăstiri nu erau preoți, ci, periodic, era chemat un preot mirean să îi împărtășească. Așa s-a întîlnit și Maria Egipteanca cu Sfintul Zosima taman cînd acesta avea împărtășanie la el pentru împărtăşirea călugărilor.
Aceasta rînduială era prevăzută şi de canoanele care considerau călugăria incompatibilă cu preoţia, deoarece prima este chip al umilinţei şi pocăinţei, iar a doua chip al vredniciei şi cinstei.
Multă vreme canonul care interzice intrarea mirenilor în Altar se aplica şi călugărilor, căci călugării nu au fost niciodată considerați clerici și nici aflîndu-se într-o treaptă de vrednicie sau cinste. Dimpotrivă, interzicerea intrării mirenilor în mănăstiri se făcea nu pentru că monahii s-ar fi smintit, ci invers, ca mirenii sa nu se smintească.
Sfintul Ioan Scărarul ne spune că lucrarea pocăinţei are etape cumplite, cînd omul se află într-o stare asemenea cu nebunia, rătăcind, plîngînd sau urlînd, căzînd de istovire și adormind pe pămînt, arătări care pot sminti pe mireanul care vede pentru prima dată așa ceva. Unii monahi se pot bate între ei, cum vedem la Sfintul Pimen cel Mare, altii pot fi surprinşi beţi după o depresie, alţii prea veseli – toate acestea pot fi în drumul spinos al pocăinţei pe care îl aleg cei care vor să se mîntuiască. Aceşti oameni nu sînt născuţi cu vreo vocaţie diferită de a tuturor creştinilor şi nu au în faţa lui Dumnezeu a da alte răspunsuri, mai mari, decît cele pe care le vor da toţi cei botezaţi. Dacă oamenii ar citi ce făgăduinţe presupune botezul, nu ar mai judeca monahii, căci ar afla că sînt datori cu aceeaşi pocăinţă şi vor merge la Acelaşi Judecător.
Preoția, așadar, este o cinste prin faptul că un om este luat și făcut mîini și gură ale lui Hristos la Masa de Taina ce se jertfeste pururea si niciodata nu se sfîrşeşte. Ioan Gură de Aur spune că, de ar fi ca preoţii să fie aleşi după vrednicie, nu ar avea cine să boteze oamenii. Nu există om vrednic să se apropie de această Masă a Jertfei şi asta se spune în toate rugăciunile preoteşti.
Nu exista preot care să nu fie măcinat periodic de gîndul la propria nevrednicie şi dorinţa de a nu mai sluji de frica osîndei. Această conştiinţă a îndemnat pe mari Sfinţi, precum Grigore Teologul sau Isaac Sirul săse abţină de la a sluji cele sfinte.
Noi ştim că sîntem nevrednici şi că Hristos sfinţeşte şi binecuvîntează în locul nostru, iar noi sîntem doar mîini şi gură pentru a face cele nevăzute văzute și cele de nerostit rostite, pe înțelesul tuturor.
În aceeași logică prin care se respinge rostul unei preoții și a ritualurilor liturgice unii resping și rostul întrupării lui Hristos ca fiind ceva sub demnitatea unui Dumnezeu atotputernic ce ar fi trebuit să mîntuiască lumea printr-un gest spiritual. Dar iată că Dumnezeu Se face Preot și Se lasă jertfit pe cruce în ritualul mîntuirii noastre. Asemenea și noi continuăm preoția văzută și ritualică pentru un scop spiritual, căci avem un Dumnezeu care S-a întrupat.
Este nevoie de această slujire pentru că omenirea nu poate petrece în fantezii despre legătura cu Dumnezeu, nu poate Biserica să se transforme într-o sectă de aiuriţi unde fiecare poate amesteca pîine cu vin şi să spună că ăsta e Trupul şi Sîngele Domnului.
Din acest motiv există oameni aleşi din mulţime, unşi cu Duh Sfînt prin punerea mîinilor şi arătati Bisericii ca atare. Rostul lor este să aducă jertfă la Altar – acesta este harul primit şi nici un alt dar nu se revarsă prin hirotonie dacă nu este rîvnit şi dobîndit prin lucrarea virtuţilor.
Preotul nu devine nici mai sfînt, nici mai învăţat, nici mai bine-vorbitor, nici mai văzător, nici cu mai mare îndrăzneală la Dumnezeu, dacă nu are daruri din naştere şi dacă nu le agoniseşte si pe cele ce se dobîndesc prin lucrarea virtuţilor. Aşa se explică paradoxul că poţi fi preot şi să rămîi la fel de neinteresant şi de necunoscător ca şi pînă la hirotonie.
