(Facerea 41, 46-49 și 53-57; 42, 1-46, 7 și 28-34)
Iosif era foarte tânăr, avea doar treizeci de ani, când pe neașteptate s-a izbăvit din temniță și din robie și a ajuns al doilea după regele Egiptului. De obicei ridicarea într-un rang înalt îl influențează pe om și îl schimbă în rău. Cu Iosif însă nu s-a întâmplat aceasta, ci a rămas smerit și harnic, gata să slujească celorlalți, chiar dacă toți îngenuncheau și i se închinau. Cei treisprezece ani de încercări îl pregătiseră și îi căliseră caracterul, astfel încât să nu fie influențat de împrejurări.
Îndată după ce Faraon l-a pus peste tot pământul Egiptului, Iosif a călătorit prin toată țara, ca să o cunoască și să ia măsurile potrivite pentru înfruntarea situației. Lucrurile au evoluat întocmai așa cum prevăzuse. În primii șapte ani, pământul a dat roade foarte îmbelșugate. Prin grija sa au fost adunate cantități uriașe de grâu și au fost depozitate în toate cetățile Egiptului. Astfel, când anii rodniciei au trecut și au venit anii foametei, țara era deplin pregătită pentru înfruntarea ei. Aceasta este o bună învățătură pentru noi toți să nu fim nepăsători când toate merg bine, ci să fim prevăzători pentru viitor, desigur fără să ne cuprindă grija plină de neliniște, pe care a osândit-o Domnul[1]. Când Dumnezeu ne dă multe, să nu facem risipă, ci să le chivernisim cu înțelepciune pentru binele nostru și al celorlalți.
Așadar, au venit și anii de necaz, întocmai așa cum spusese mai înainte Iosif. Toate țările învecinate cu Egiptul sufereau de foame, în vreme ce în Egipt exista pâine. Iar când lipsa hranei a devenit mai mare și foametea a cuprins toată țara, Iosif a poruncit să se deschidă hambarele și să înceapă vinderea grâului. Și atunci nu numai din Egipt, ci și din țările apropiate veneau să cumpere grâu.
A venit însă vremea să se împlinească și visele pe care le avusese însuși Iosif cu mai bine de douăzeci de ani înainte, și anume că tatăl său și frații săi i se vor închina. Întâmplările întâlnirii lui Iosif cu frații săi și cu tatăl său le povestește Facerea în amănunt, pentru că sunt în mod deosebit mișcătoare și pline de învățăminte, dar și pentru că reprezintă o etapă în istoria poporului israilitean. Să le urmărim și noi pe scurt.
Foametea a lovit și Canaanul. Sufereau din pricina ei și Iacov, fiii săi și familiile lor. Curând însă a aflat că în Egipt se vinde grâu. I-a chemat pe fiii săi și i-a îndemnat să meargă și ei să cumpere. Așadar, au pornit cei zece frați, pentru că pe Veniamin, care era încă foarte tânăr, Iacov l-a ținut lângă el. După o călătorie destul de lungă, au ajuns în Egipt și au fost duși la Iosif, care supraveghea el însuși vinderea grâului la străini. După cum era obiceiul vremii, când au ajuns înaintea lui, au căzut la pământ și i s-au închinat ca unui conducător al țării. Nu l-au recunoscut, nici nu au putut să-și închipuie că acel om slăvit era Iosif, pe care ei îl vânduseră ca rob. El i-a recunoscut îndată, însă nu s-a grăbit să arate cine este. S-a purtat cu ei ca un străin și necunoscut, cu prefăcută asprime. Desigur, nu a făcut aceasta din duh de răzbunare, ci pentru a-i duce la conștientizarea nedreptății pe care o săvârșiseră față de el și la pocăință. I-a întrebat de unde vin și ei i-au răspuns cu smerenie că vin din Canaan, ca să cumpere grâu. S-a prefăcut că nu-i crede și i-a acuzat că sunt iscoade. Atunci ei s-au înfricoșat și, ca să-l facă să se milostivească de ei, i-au spus: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi din pământul Canaan: cel mai mic e astăzi cu tatăl nostru, iar unul nu mai trăieşte”[2]. Nu au spus tot adevărul, pentru că nu îndrăzneau să spună că ei îl vânduseră. Iosif stăruit spunând că sunt iscoade și a poruncit să fie puși în temniță trei zile. După trei zile, când au fost duși iarăși înaintea lui, s-a purtat cu ei mai blând. Le-a spus: „De sunteţi oameni cinstiţi, să rămână închis un frate al vostru; iar ceilalţi duceţi-vă şi duceţi grâul ce aţi cumpărat, ca să nu sufere de foame familiile voastre. Dar să aduceţi la mine pe fratele vostru cel mai mic, ca să se adeverească cuvintele voastre, şi nu veţi muri”[3].
Cei zece frați, fiind constrânși, au primit să facă așa. Însă întemnițarea de trei zile adusese deja rezultate bune. Se trezise înlăuntrul lor conștiința. Și-au adus aminte de purtarea lipsită de milostivire față de fratele lor, de asprimea pe care au arătat-o atunci când el îi ruga să-i scoată din puț și au mărturisit că săvârșiseră un păcat pentru care acum erau pedepsiți. Ruben a aflat prilejul să le amintească de împotrivirile lui și de îndemnurile de a nu-i face rău lui Iosif spunând: „Nu v-am spus eu să nu faceţi nedreptate băiatului? Voi însă nu m-aţi ascultat şi iată acum sângele lui cere răzbunare”[4]. Așadar, întristarea i-a condus la simțirea vinovăției lor. Într-adevăr, întristarea este o doctorie mântuitoare. Ea ne ajută să ne cercetăm pe noi înșine, să ne întrebăm de ce ni se întâmplă un lucru sau altul. Și atunci conștiința ne dă răspunsul. Ne aduce aminte de păcatele noastre și ne mișcă spre pocăință. Astfel, întristare ne aduce înapoi lângă Dumnezeu, de care de multe ori ne îndepărtează fericirea. Acest lucru îl observă și Proorocul Isaia spunând: „Doamne, pe Tine Te-au căutat ei în vreme de restrişte, către Tine am strigat în scârba noastră, când Tu ne pedepseai”[5]. Deci, să nu fim nemulțumiți când ne aflăm în întristări, ci să binecuvântăm pe Dumnezeu, Care le îngăduie spre interesul nostru, și să le folosim spre mântuirea sufletului nostru.
Înaintea lui Iosif au mărturisit cei zece frați vinovăția lor și spuneau unul către altul că pe drept suferă și sunt pedepsiți. Vorbeau în ebraică și credeau că Iosif nu-i înțelege, pentru că îl socoteau egiptean, iar el le vorbea chipurile cu ajutorul unui tălmaci. Desigur, înțelegea tot ce vorbeau și era foarte mișcat, încât nu mai putea să-și țină lacrimile. Pentru aceasta a plecat de lângă ei și a plâns. După ce și-a revenit, a venit iarăși lângă ei. După cum spusese, l-a ținut pe unul dintre frați, pe Simeon, ca ostatic. Apoi a poruncit slujitorilor să umple sacii celorlalți cu grâu, să pună pe ascuns în sacul fiecăruia banii pe care îi dăduse pe grâu și să le dea provizii pentru drum. Astfel, în vreme ce în aparență îi persecuta, pe ascuns le făcea bine.
Frații au pornit pe drumul de întoarcere. La primul popas însă au găsit banii și prin urmare grâul le fusese dat în dar. Aceasta ar fi trebuit să-i bucure și să-i umple de recunoștință față de mai marele Egiptului, care le făcuse un astfel de bine, dar în loc să se bucure s-au tulburat. Se temeau ca nu cumva întoarcerea banilor să fie o cursă, ca să-i învinuiască nu numai că sunt iscoade, ci și ca hoți și considerau aceasta ca o nouă pedeapsă a lui Dumnezeu. Fiindcă erau mustrați de conștiință, au considerat că tot ceea ce li se întâmpla se datorau nedreptății pe care o făcuseră fratelui lor. Atunci când conștiința îl mustră, omul crede că toți și toate îl urmăresc vrând să-i facă rău. Se teme chiar și de cei care nu-l amenință, ci, dimpotrivă, îi fac bine.
Asemenea fiilor săi, și Iacov s-a tulburat când ei s-au întors în Canaan și i-au povestit cele întâmplate, când i-au spus că Simeon a rămas ca ostatic și mai marele Egiptului cere să meargă împreună cu Veniamin în Egipt. Iacov a început să se plângă împotriva fiilor săi, pentru că mai întâi l-au lipsit de Iosif, apoi de Simeon și acum cereau să-l ia și pe Veniamin. Așadar, nu a fost de acord. Curând însă a fost nevoit să cedeze. Foametea continua și nu mai aveau ce mânca. Era nevoie să meargă din nou în Egipt, însă trebuia să-l ia împreună cu ei pe Veniamin, ca egiptenii să le dea grâu și să-l elibereze pe Simeon. Iacov a fost silit să accepte. Le-a poruncit fiilor săi să ia cu ei daruri pentru mai marele Egiptului din roadele Canaanului (nuci, miere, untdelemn aromat, tămâie și altele), să ia bani de două ori mai mulți decât prima dată, deoarece era posibil să se fi mărit prețul grâului, dar și pentru a da înapoi banii pe care îi găsiseră în saci, ca nu cumva să fi fost puși acolo din greșeală. Și, încredințându-i purtării de grijă a lui Dumnezeu, le-a urat călătorie bună.
Astfel, frații au ajuns iarăși în Egipt, s-au prezentat înaintea lui Iosif și pentru încă o dată i s-au închinat. Iosif trebuie că a fost foarte mișcat văzându-l acum împreună cu ei și pe fratele său Veniamin, pe care îl lăsase foarte mic. Nu s-a grăbit însă să se descopere înaintea fraților săi. Voia încă să-i mai încerce, însă s-a purtat cu ei mult mai blând. L-a adus lângă ei pe Simeon, pe care îl ținuse în Egipt, le-a pus masă bogată și a mâncat împreună cu ei. El însuși i-a pus pe frații săi să se așeze după vârstă și a ales porția de mâncare pentru fiecare. Porția lui Veniamin era de cinci ori mai mare decât celelalte! Probabil că a făcut aceasta ca să vadă ce dispoziție au ceilalți față de Veniamin, adică dacă nu cumva îl pizmuiau și pe el așa cum îl pizmuiseră pe el însuși. Frații priveau toate acestea cu multă uimire, fără să le poată explica.
În continuare Iosif le-a poruncit slujitorilor, desigur pe ascuns față de frații săi, să umple sacii lor cu grâu, punând iarăși în ei banii fiecăruia, însă în sacul lui Veniamin să pună și cupa sa de argint. Aceasta era o ultimă încercare prin care să-l aducă pe Veniamin într-o poziție dificilă, ca să vadă ce simțăminte au frații față de el.
De îndată ce s-a luminat de ziuă, cei unsprezece frați, nebănuind ce se întâmplase, au pornit pe drumul de întoarcere. Însă, înainte de a apuca să se depărteze de cetate, i-a ajuns din urmă ispravnicul lui Iosif, i-a oprit și le-a vorbit cu asprime. I-a acuzat că sunt hoți și nerecunoscători, pentru că, deși Iosif s-a purtat cu ei atât de bine, ei au furat cupa sa de argint. Frații, siguri de nevinovăția lor, s-au împotrivit cu putere, au cerut să se cerceteze sacii lor și cel în al cărui sac se va afla cupa să fie pedepsit cu moartea. S-a făcut cercetare și cupa a fost găsită în sacul lui Veniamin!
Uimiți, dar și foarte întristați, frații au încărcat din nou sacii pe animale și s-au întors în cetate. S-au înfățișat iarăși înaintea lui Iosif și i s-au închinat. Le-a vorbit și el cu asprime și i-a mustrat pentru furt. Atunci Iuda a luat cuvântul în numele tuturor și a vorbit cu cuvinte mișcătoare: „Ce să răspundem domnului nostru, sau ce să zicem, sau cu ce să ne dezvinovăţim? Dumnezeu a descoperit nedreptatea robilor tăi. Iată acum suntem robii domnului nostru şi noi şi acela la care s-a găsit cupa!”[6]. Iosif a răspuns: „Ba nu! Eu aceasta nu voi face-o. Ci rob îmi va fi acela la care s-a găsit cupa, iar voi duceţi-vă cu pace la tatăl vostru”[7]. Iuda însă stăruia. S-a apropiat de Iosif și l-a rugat să-l asculte. I-a amintit de prima lor venire în Egipt și de porunca lui de a-l aduce pe fratele lor mai tânăr. I-a vorbit despre împotrivirile tatălui lor și despre făgăduințele pe care i le-au făcut că-l vor aduce înapoi pe Veniamin. I-a spus că este cu neputință să se întoarcă fără el, fiindcă tatăl lor va muri de întristare. În cele din urmă, Iuda a cerut să rămână el rob în locul lui Veniamin.
Cuvintele simple, dar mișcătoare ale lui Iuda puteau să înduioșeze orice suflet sensibil și cu atât mai mult sufletul lui Iosif, care nu era străin ci frate. Nu se mai putea abține. De altfel, nu mai avea motiv să se ascundă, de vreme ce planul său dăduse rezultate. S-a încredințat cu mulțumire de pocăința fraților săi și de simțămintele lor frățești față de Veniamin. A văzut că sunt uniți și au dragoste între ei. Neputând să se mai abțină, i-a îndepărtat pe toți egiptenii care erau de față și după ce a rămas singur cu frații săi a izbucnit în plâns și le-a spus: „Eu sunt Iosif. Mai trăieşte oare tatăl meu?”[8].
Ca un trăsnet au căzut aceste cuvinte în urechile fraților. Au fost cuprinși de simțăminte amestecate de uimire și frică, încât nu mai puteau să vorbească. Iosif însă i-a liniștit. Le-a spus: „Apropiaţi-vă de mine!”. Ei s-au apropiat și el le-a spus iarăși: „Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt. Acum însă să nu vă întristaţi, nici să vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre. Că iată, doi ani sunt de când foametea bântuie în această ţară şi mai sunt încă cinci ani, în care nu va fi nici arătură, nici seceriş. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră, ca să păstrez o rămăşiţă în ţara voastră şi să vă gătesc mijloc de trai în ţara aceasta şi să cruţe viaţa voastră printr-o slăvită izbăvire. Deci, nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată lui Faraon, domn peste toată casa lui şi stăpân peste tot pământul Egiptului. Grăbiţi-vă de vă duceţi la tatăl meu şi-i spuneţi: «Aşa zice fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a făcut stăpân peste tot Egiptul; vino dar la mine şi nu zăbovi; Vei locui în pământul Goşen şi vei fi aproape de mine, tu, feciorii tăi şi feciorii feciorilor tăi, oile tale, vitele tale şi toate câte sunt ale tale»”[9]. După ce a spus acestea, l-a îmbrățișat mai întâi pe Veniamin și au plâns amândoi de înduioșare. Apoi, i-a îmbrățișat și i-a sărutat pe toți frații săi cu lacrimi de bucurie și de înduioșare și numai atunci frații săi au prins curaj și i-au vorbit cu familiaritate.
Vestea că au venit frații lui Iosif s-a răspândit repede și a ajuns până la Faraon, care s-a bucurat, precum și toți curtenii lui. Îndată Faraon, fără să-i fi cerut Iosif, i-a poruncit să le dea fraților săi tot ce aveau nevoie și să le spună să vină împreună cu tatăl lor ca să locuiască în Egipt, dându-le și căruțe pentru transport. Toate acestea arată bunăvoința lui Faraon și mai ales cinstirea sa față de Iosif, care prin înțelepciunea sa, izbăvise Egiptul de foamete. Iosif le-a dat fraților săi căruțe și merinde pentru drum, a dăruit fiecăruia câte două rânduri de haine, iar lui Veniamin cinci rânduri și trei sute de arginți. A trimis, de asemenea, daruri bogate tatălui său și i-a petrecut pe frații săi dându-le un sfat înțelept și prețios: „Să nu vă sfădiţi pe cale!”[10], adică să nu începeți să vă certați, aruncând unul asupra altuia vina pentru cele ce mi-ați făcut. Eu le-am uitat pe toate și v-am iertat. Uitați-le și voi și să aveți pace și înțelegere între voi. Acesta este un sfat folositor pentru noi toți, pentru că „toţi greşim în multe chipuri”[11] și toți suntem vinovați așa cum atunci toți frații erau vinovați pentru nedreptatea pe care i-o făcuseră lui Iosif. Așadar, fiind vinovați, să fim îngăduitori unul cu altul și să iertăm greșelile fraților noștri și, astfel, în pace și unire să mergem pe calea vieții acesteia.
De necrezut i s-a părut lui Iacov vestea că Iosif trăiește și stăpânește peste tot Egiptul. Se temea ca nu cumva fiii săi să-l înșele iarăși, însă când a văzut căruțele și darurile bogate ale lui Iosif a crezut și s-a umplut de însuflețire. Și, după ce și-a exprimat uimirea pentru cele întâmplate, a luat marea hotărâre: „Voi merge să-l văd înainte de a muri!”[12].
Pornind în lunga călătorie, Iacov a trecut mai întâi pe la Beer-Șeba (fântâna jurământului), care se afla la sud de Hebron. Acolo se rugase Avraam, acolo Isaac Îl văzuse pe Domnul și primise binecuvântarea Lui. Acolo și Iacov acum zidește jertfelnic și aduce jertfă lui Dumnezeu, pe de o parte, pentru a-I mulțumi pentru marea Sa binefacere, iar, pe de altă parte, ca să ceară ocrotirea Sa. Și Dumnezeu se arată acum și lui Iacov în vedenie și îl încurajează înnoindu-Și făgăduințele. Iar făgăduințele lui Dumnezeu au fost împlinite cu adevărat. Șaptezeci și cinci de oameni erau în total – Iacov cu fiii săi și cu familiile lor – când au coborât în Egipt și acolo urmașii lor s-au înmulțit atât de mult, încât când au plecat din Egipt, după aproximativ două sute cincisprezece ani, erau „ca la şase sute de mii de bărbaţi pedeştri”[13], în afară de femei și copii. Dumnezeu zăbovește, însă nu uită să-Și împlinească făgăduințele.
Mișcătoare a fost, după cum am văzut, întâlnirea lui Iosif cu frații săi, însă mai mișcătoare a fost întâlnirea cu tatăl său. „A căzut pe grumazul lui şi a plâns mult pe grumazul lui”[14]. Și Iacov, care avea o sută treizeci de ani, a zis către Iosif: „De acum pot să mor, că am văzut faţa ta şi că trăieşti încă”[15]. Aceste cuvinte seamănă cu ceea ce a spus Simeon mai târziu: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace”[16]. Și totuși, Iacov nu a murit atunci. A mai trăit șaptesprezece ani liniștiți și fericiți, ca să fie răsplătit pentru suferințele și întristările cele de mulți ani. Moartea nu vine când o cerem noi. Nu murim atunci când mâhnirile și necazurile ne apasă și ne fac să ne scârbim de viață și să vrem să ne lipsim de ea, nici când avem o bucurie foarte mare și ne gândim că nu are rost să mai trăim. Scopul pentru care Dumnezeu ne lasă să trăim nu este nici bucuria nici întristarea, ci scopul este, uneori prin bucurie, alteori prin întristare să ne pregătim pentru viața cea viitoare și veșnică. Dumnezeu, Care are în mâinile Sale și viața, și moartea, știe care este cea mai potrivită vreme pentru a pune capăt vieții noastre. Așadar, ceea ce trebuie să cerem este nu să murim, ci să ne afle moartea pocăiți și maturizați duhovnicește și să avem „sfârșit creștinesc vieții noastre… și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”.
[1] Vezi Matei 25-34.
[2] Facerea 42, 13.
[3] Facerea 42, 19-20.
[4] Facerea 42, 22.
[5] Isaia 26, 16.
[6] Facerea 44, 16.
[7] Facerea 44, 16.
[8] Facerea 45, 3.
[9] Facerea 45, 4-10.
[10] Facerea 45, 24.
[11] Iacov 3, 2.
[12] Facerea 45, 28.
[13] Ieșire 12, 37.
[14] Facerea 46, 30.
[15] Facerea 46, 30.
[16] Luca 2, 29.
