Stareţul Iosif, văzând râvna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat într-o zi şi i-a spus:
– Acolo sus, între stâncile acelea pe care le vezi, este o peşteră mică. Te asigur că acolo este Raiul. Aşadar te vei căţăra şi vei rămâne în peşteră până ce te voi chema. Ai înţeles?
– Să fie binecuvântat, gheronda.
„Atunci am pus metanie stareţului, povestea Părintele Haralambie, şi îndată m-am căţărat pe stânci. Când m-am apropiat de peşteră, ce să văd? Un loc sălbatic, unde numai şerpii puteau să locuiască, iar peştera era atât de strâmtă, încât numai aplecat puteai să intri înăuntru. La început m-am înfricoşat ca un om şi vorbeam cu mine însumi: «Ei gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia să vedem ce o să fac până ce se va termina canonul şi mă va striga stareţul ca să cobor. Dar fiindcă a spus stareţul, nu o să mă dau bătut, chiar dacă voi muri. Dacă nu mă va striga stareţul, nu voi coborî. Mai bine să mor în ascultare decât să dezertez.»
Aşadar am început canonul de metanii şi rugăciuni. Şi îndată mi-a dispărut frica şi am început să mă simt în largul meu. «Haralambie, de vreme ce pentru rugăciune te-a trimis, dă-ţi toată silinţa.» Atunci am început cu şi mai multă râvnă să fac metanii, iar inima nu a întârziat să mi se încălzească şi ochii să izvorască şiroaie de lacrimi. Erau lacrimi de doxologie şi mulţumire. Acolo m-am învrednicit de prima vedenie. Atunci am înţeles cuvintele Sfinţilor Părinţi, care spun că în această stare mintea încetează să mai lucreze şi este dusă de Duhul Sfânt acolo unde vrea El, chiar şi în ceruri. După o vreme am revenit la starea mea firească, dar din nou am fost răpit în alte locaşuri cereşti. Aceasta s-a repetat de două-trei ori. Atunci mi s-a întâmplat ceva asemănător cu ceea ce au «pătimit» ucenicii lui Hristos pe Tabor şi am spus: «Bine este nouă să fim aici! Cu adevărat aici unde m-a trimis stareţul este Rai. Ce bine ar fi să nu-mi mai poruncească stareţul să cobor vreodată din acest loc paradisiac!»
Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga:
– Haralambie, stareţul a spus să cobori.
Dacă vă voi spune cât de mult m-am mâhnit când am auzit porunca de a coborî, nu mă veţi crede. Dar nu puteam face altfel, căci mă aflam în ascultare. După ce am coborât, m-am dus la stareţ cu capul plecat, dar fiindcă schimbarea chipului meu era atât de vădită, acela m-a întrebat:
– Haralambie, vreau să-mi spui adevărul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu?
Iar eu, cu capul plecat şi cu ochii plini de lacrimi, i-am răspuns:
– Da, gheronda, într-adevăr este Rai.
Atunci stareţul nu s-a mai putut abţine, ci m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat.
De obicei, stareţul se purta cu noi cu asprime. Însă uneori, atunci când vedea sporire duhovnicească la călugării lui, nu se mai putea stăpâni din pricina bucuriei şi ne arăta adevărata lui sine. Ne îmbrăţişa şi din pricina emoţiei nu-şi putea stăpâni lacrimile.”
Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul, Editura Evanghelismos, 2005.
