Iadul – imposibilitatea de a iubi

Gândul la iad ne înfricoșează. Uneori, judecăm ca fiind nedreaptă hotărârea lui Dumnezeu de a îngădui ca iadul să existe. Alteori, îl privim cu ură pe aproapele nostru ca vrednic de pierzania veș­nică. Arareori ne considerăm vrednici de pedeapsa iadului, fiind preocupați de propria perfecțiune. Însă iadul există și fundamentează, de fapt, refuzul omului de a iubi.

Iubirea ne duce în Rai, refuzul iubirii ne revelează existența înfrico­șătoare a iadului. Pentru că omul are de ales încă de când a mușcat din fructul oprit. Această alegere între bine și rău stă sub pecetea iubirii. Doar iubirea poate cu adevărat să disocieze Raiul de iad, lumina de întuneric. Dar iubirea curată, nu cea amestecată cu patimile noastre sufletești. Putem ajunge să iubim cele rele, să ne lipim cu inima de ele, iar această tragedie a existenței omenești, această „fractură” a vieții veşnice în Rai și iad ne aparține în totalitate. A vrut Dumnezeu să existe iad? În niciun caz. Omul și diavolul l-au creat, uitând de iubirea dumnezeiască, respingând-o, urând-o. Și, așa cum mărtu­risește Mitropolitul Antonie de Suroj: „Nu un act unilateral al lui Dumnezeu influențează destinul veșnic al celor ce se află înaintea unicei realități, și unii ca aceștia acum înțeleg că nu există niciun fel de alternativă la iubire; de vreme ce nu există nicio alternativă la iubire, ei se confruntă acum cu realitatea că iubirea este iad, la fel după cum iubirea este Rai. Posibilitatea de a alege, alegerea în sine s-a terminat. Ce a mai rămas, de-acum? Pe de o parte, Dumnezeu atotiertătorul, atotiubitorul, Dumnezeul Care este El Însuși iertare și iubire; iar, pe de altă parte, omul, care tocmai a descoperit cine este Dumnezeu, care a descoperit iubirea, dar care nu mai poate alege, pentru că alegere nu mai este și pentru că lumina cea neînserată a luat locul înserării. El nu mai poate să aleagă și, deci, intră în taina iubirii înrădăcinată în taina libertății. Este o situație monstruoasă aceasta, a păcătosului, pentru care singura realitate existentă, rămasă, este iubirea, dar el nu poate să iubească, nu se poate împărtăși din iubire” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre lucrurile de pe urmă, trad. de pr. Constantin Jinga, București, Ed. Sophia, 2021, pp. 213-214). Ce definiție mai potrivită a iadului există decât aceea că este imposibilitatea de-a iubi? Iadul se fundamentează pe refuzul iubirii în această viață, transformat într-o încremenire veșnică, într-o stare perpetuă de împuținare, destrămare a ființei nemuritoare, care nu ajunge niciodată la sfârșit. Fără iubire, omul este sărac, împuținat sufletește, incapabil de milă, distanțat la infinit sufletește de ceilalți.

Deșertificarea cuvintelor

Poate că în nimic nu se observă mai bine uscăciunea iadului în viața pământească decât în restrângerea tot mai accentuată a cuvintelor vii rostite între oameni. Sărăcia iubirii conduce la sărăcia dialogului, ne transformă în oameni muți, care nu mai pot transmite nimic din ei înșiși prin ceea ce-și spun, prin ceea ce gândesc unii față de alții. Asemenea unor universuri paralele, care vorbesc limbi diferite, oamenii ajung să-și trăiască iadul încă din această lume, nemaiputând să comunice unii cu alții, reducând la absurd orice relație, urmărindu-și strict interesul personal, lepădând orice legătură cu propria lor inimă, întinând capacitatea lor de a iubi. Și, astfel, omul își „deșertifică” propriile cuvinte, fapt care-l face să devină neroditor duhovnicește. Mitropolitul Antonie de Suroj afirma: „Cuvintele goale, cuvintele deșarte, sunt adeseori cuvinte ale adevărului, dar care rămân goale în noi. Ele sunt cuvinte care dau seama de faptul că noi cunoaștem adevărul, știm care este calea, știm ce este de făcut, știm cum ar trebui să viețuim, dar ele rămân goale, pentru că noi nu împlinim ceea ce știm. Astfel, aceste cuvinte ajung să devină mărturie împotriva noastră. Iar lucrul acesta este valabil și pentru gândurile noastre, pentru cugetele noastre, pentru mișcările tainice ale inimii noastre. Putem păcătui în cuget și în inimă, fără a mai duce la îndeplinire pornirile, impulsurile noastre cele rele. Chiar neîmplinite în faptă, ele rămân acolo și ne distrug lăuntric, ne alterează, ne strică, ne fac să fim diferiți de Dumnezeu și, în comparație cu chipul omului celui adevărat, să apărem ca monstruoși. Pentru că noi suntem, de fapt, în comuniune cu puterile răului, iar dorința noastră este rea” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre lucrurile de pe urmă, p. 173). Iar această deșertificarea interioară a omului, din care se nasc de fapt toate cuvintele deșarte, semnifică înstăpânirea unei stări de iad asupra vieții sale spirituale, un iad pe care omul îl acuză prin vorbe, dar pe care-l clădește prin propriile sale fapte, cărămidă cu cărămidă, asemenea unui alt turn Babel.

Respingerea iubirii – respingerea voii lui Dumnezeu

A respinge iubirea înseamnă a respinge iubirea lui Dumnezeu și, în cuvintele unui mare teolog rus, Alexei Homiakov: „Voia lui Dumnezeu este blestem pentru demoni; este lege pentru omul aflat pe calea pocăinței; este libertate deplină pentru cei răscumpărați” (A. Homiakov apud Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre lucrurile de pe urmă, p. 29). Iadul este un blestem al necunoașterii voii lui Dumnezeu, al respingerii ei cu încăpățânare, al impunerii autonomiei proprii, voinței proprii și, desigur, egoismului propriu. De aceea, în iad, lipsa de comunicare atinge cota cea mai de jos. Toți își doresc să evadeze de acolo, în mod clar, dar refuză singura cale de ieșire: posibilitatea de a iubi. Încremeniți în propria ură, nu se mai pot curăța de întunericul pe care l-au ales decât dacă oamenii din această lume care i-au cunoscut se roagă pentru ei și săvârșesc milostenie în numele lor. Părintele Dumitru Stăniloae observa foarte frumos că: „Sufletele celor decedați își simt și ele prezența reciprocă, în măsura în care au fost într-o comunicare în viața pământească. Se află într-o stare de interioritate reciprocă, chiar mai accentuată decât cea din viața pământească în care au fost despărțite prin trupuri. Cei ce s-au bucurat de binele făcut lor de alții îi simt pe aceia, gândindu-se cu recunoștință la binele pe care li l-au făcut aceia în viață. Numai cei din iad sunt cu totul singuri, fiindcă nu au făcut niciun bine în viața de aici și n-au prețuit binele făcut lor aici de alții. Gândul la cei cărora le-au făcut rău sau la cei care le-au făcut lor rău și pe care nu i-au iertat, sau al căror bine făcut lor nu-l socotesc ca atare, nu-i apropie de aceia, ci se gândesc cu neplăcere unii la alții” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, (Opere complete, 5), București, Ed. Basilica, 2013, p. 417). Iadul – imposibilitatea de a iubi. Raiul – imposibilitatea de a urî.

Pr. Adrian Agachi

Sursa: http://ziarullumina.ro