Iertarea, semnul evident al asemănării cu Dumnezeu

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)

Pericopa evanghelică ne expune o parabolă rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne vorbește într-o manieră cât se poate de directă despre lucrarea minunată pe care Dumnezeu o săvârșește în viața omului, aceea de a-l ridica pe acesta la demnitatea de a fi prieten al Său. Fiul lui Dumnezeu înomenit la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4) le arată Ucenicilor – și, prin ei, creștinului din toate timpurile și din toate locurile – că au capacitatea de a-L imita pe Dumnezeu, de a fi părtași ai aceleiași împărății a Împăratului nemuritor și atotmilostiv.

Omul contemporan, împărat în potență și slugă neînțeleaptă

Tipologiile care apar mențio­nate în pericopa evanghelică ce se citește în Duminica a 11-a după Rusalii sunt ușor de identificat în rândul societății contemporane, în care răsturnarea valorilor și dorința de îndreptățire cu orice preț sunt coordonatele care îl conduc pe omul postmodern. Același om poate întruchipa atât demnitatea împărătească, imitându-L pe Creatorul său în iertare și milostivire, cât și starea de slugă neînțeleaptă care nu a înțeles importanța lucrării lui Dumnezeu în procesul metamorfozei sale din slugă în prieten al Împăratului Cerurilor.

Iertarea, cununa libertății

Iertarea nu trebuie să fie condiționată de ceva. Aceasta se săvârșește ca un act al ființei întregi, fără a delimita aspectul rațional de cel sentimental. Cele două dimensiuni, fiind puse în împreună-lucrare, creștinul poate fi misionarul Adevărului care a poruncit: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este” (Luca 6, 36).

Starea de datornic poate fi una de disconfort spiritual, una care poate trezi sentimente și atitudini care îi pot afecta omului însăși perspectiva propriei viețuiri. Hristos-Domnul, prin pilda pe care o prezintă apostolilor Săi, dorește să le deschidă orizontul propriei prefaceri, transfigurând starea de slugă în demnitatea de fiu, frate, în raport cu Sine.

Iertarea datoriei de către împărat este semnul cel mai concludent al depășirii de către sluga datornică a propriei condiții și de a intra în logica îm­păr­tășirii din demnitatea de prieten al împăratului. Din păcate, slujitorul dă dovadă de nestatornicie în fidelitatea față de valorile care stăteau la baza viețuirii responsabile a împăratului și revine la starea de slugă care își va trăi viața gustând din ­nefiresc în raport cu vocația sa – aceea de a fi în comuniune cu împăratul.

Cuantumul datoriei pe care o avea sluga față de stăpânul său era copleșitor de mare în com­parație cu suma pe care i-o datora colegul său. Neînțelegând valoarea iertării pe care i-a acordat-o împăratul, sluga nu l-a luat pe acesta ca ancoră de sprijin în reașezarea sa pe cărarea cea dreaptă către Împărăția lui Dumnezeu, ci a devenit vulnerabilă în fața marii decizii care l-ar fi putut confirma ca prieten al împăratului.

Astăzi putem identifica multe mărci ale nefirescului care îl acaparează pe creștin, încurajându-l să trăiască în confortul viețuirii dat de baremul îndepărtării de ținta pe care trebuie să o atingă. Mântuirea nu se poate dobândi fără a-L imita pe Dumnezeu întru cele ale milostivirii, ale compasiunii, în fond, ale iubirii milostive. Sfântul Ioan Hrisostom ne dezvăluie calea care trebuie urmată de creștinul tuturor timpurilor pentru a-L face datornic pe Dumnezeu față de el: „Pentru aceea stăteau săracii înaintea ușilor, ca nimeni să nu intre deșert, ci să intre cu milostenia ce au făcut-o. Vii să fii miluit? – miluiește tu mai întâi. Fă-ți-l datornic pe Dumnezeu, și abia mai apoi roagă-te Lui; împrumută-L, și mai apoi cere, ca să iei cu dobândă; că Dumnezeu voiește să-ți dea cu dobândă, și nu ocolește lucrul acesta” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la II Timotei 1, 4, PG 62, 606, în Georgios Mandzaridis, Morala creștină. Ediția completă, ce cuprinde volumele I și II, trad. de diac. dr. Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 2024, p. 447).

Iertarea ca faptă a milei sufletești

Sfântul Ioan Gură de Aur, făcând referire la pilda datornicului nemilostiv, accentuează rolul duhovnicesc al acesteia, și anume – pedagogia iertării greșelilor aproapelui nostru. În acest sens, marele antiohian mărturisește: „Pilda aceasta n-a spus-o Domnul despre talanți și despre dinari, ci de mulțimea păcatelor și greșelilor noastre ca să aflăm că noi, deși suntem datori Stăpânului cu zeci de mii de păcate, totuși, pentru nespusa Lui iubire de oameni, primim iertare de la El. Dar dacă suntem cruzi și nemiloși față de semenii noștri, față de cei de aceeași fire cu noi, dacă nu le iertăm greșelile ce ni le greșesc nouă, ci le purtăm ură și dușmănie pentru aceste păcate neînsemnate – căci câtă deosebire este între o sută de dinari și zece mii de talanți tot atât de mare deosebire este între păcatele ce le facem noi lui Dumnezeu și păcatele ce ni le fac nouă semenii noștri – atunci, vom atrage asupra noastră mânia Stăpânului și stăpânul va porunci să fim trași la răspundere și pedepsiți și pentru păcatele pentru care primisem iertare mai înainte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XXVII, VII, în col. PSB, vol. 21, Bucureşti, 1987, p. 346).

În cele din urmă, ne punem întrebarea de ce i-a iertat totuși Dumnezeu acestui datornic o datorie așa de mare (să nu uităm că era o sumă exorbitantă, pe care un împărat nu ar fi putut nici măcar să o cheltuie, darămite să o poată plăti) și mai ales așa de repede? Stăpânul i-a spus acestei slugi: „Toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat!” (Matei 18, 32). Dar oare așa a fost? Datornicul nu L-a rugat să-i ierte datoria, ci să-l mai păsuiască; cu toate acestea, Stăpânul a făcut mai mult decât I s-a cerut. Cine face așa, decât Cel care iubește? Prin urmare, scopul lui Dumnezeu a fost unul singur: prin iubirea Sa, a vrut să trezească și în om aceleași sentimente. Iubirea atrage după sine iubire și același lucru ar trebui să se întâmple și în cazul iertării, deoarece la Dumnezeu, iertarea este întotdeauna un semn al iubirii!

Dacă omul primește iertarea ca semn al iubirii, atunci își va deschide inima și aceasta va rodi și ea, la rândul ei, tot iertare.

Prin urmare, creștinul, dacă vrea să-și continue drumul către asemănarea cu Dumnezeu, nu poate fi următor al exemplului negativ prezent în pilda men­ționată în Evanghelia Duminicii a 11-a după Rusalii, cel al datornicului ne­înțelept. Creștinul ancorat în lucrarea tainică a rugăciunii și a filantropiei privește la paradigma mântuitoare de care se îm­păr­tășește trăind viața lui Hristos, răspunzând prin credință la dragostea lui Dumnezeu. El crede și va trăi în concordanță cu această credință, tocmai pentru că a înțeles că tot ceea ce a făcut Dumnezeu cu el a făcut din iubire, asemenea Apostolului: „Viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).

Iertarea aproapelui este o manifestare a libertății creștinului de a alege calea vieții. Prin ea, omul dă dovada că Îl iubește pe Dumnezeu atât de mult, încât vrea să fie asemenea cu El.

Pr. Asist. Dr. Gheorghe Mihalache

Sursa: http://ziarullumina.ro.