Ierusalimul, cetate a cetăților și chip al Ierusalimului ceresc

Numit Orașul Păcii, Ierusalimul a fost capitala poporului ales și un important centru religios.

Despre Ierusalim auzim vorbin­du-se aproape la fiecare Sfântă Liturghie, prin cuvintele Evangheliei care istorisesc fapte și lucruri minunate întâmplate în vremea Mântuitorului, dar și după Înălțarea Sa la cer. Despre istoria și spiritualitatea Ierusalimului au scris îndelung teologii, istoricii, arheologii, care s-au ocupat în special de istoria mântuirii de-a lungul veacurilor, dar și alte informații limitate, accesibile până în prezent.

Ierusalimul și-a găsit un loc special în sufletele Ucenicilor Domnului din toate vremurile.

Așa cum afirma istoricul Iosif Flavius, cetatea a fost zidită de Melchisedec, un rege canaanit, iar după cucerirea lui David, a devenit loc al uni­tă­ții iudeilor.

Cuvintele Scripturii vorbesc despre cetatea lui Melchisedec și arată că, pe Muntele Moria, Părintele Națiu­ni­lor a adus jertfa sa, iar după ce au construit acolo Templul, în vremea lui Solomon, s-au rugat ca Dumnezeu să privească spre locul acesta ziua și noaptea, iar cererile lor să fie mereu primite înaintea Lui.

Ierusalimul a trecut prin momente de strălucire, dar și de mare încercare. Din istoriile vechi aflăm că în Palestina au locuit canaaniții, cei care au construit o cetate pe colina de deasupra izvorului Ghihon, care pare a fi locul de naștere propriu-zis al Ierusalimului de astăzi. Acolo au trăit și iebuseii, în vremea cărora aflăm de colina (muntele) cu numele Sion, unde au construit un Palat Regal, înconjurând cetatea cu ziduri. Aceasta era protejată de văile adânci, cu excepția zonei de nord, unde s-au înălțat ziduri puternice pentru a fi apărați de duș­mani. Într-o vreme în care nu se găsea apă, au adus-o printr-un canal secret de la izvorul Ghihon, rămas în afara zidurilor cetății.

Iosif Flavius menționează că Melchisedec era, în această cetate, preotul Celui Preaînalt atunci când Avraam străbătea ținutul dimprejur. De altfel, chiar în Cartea Facerii, la capitolul 14, versetul 18, se amintește de Melchisedec, regele Salemului, care i-a adus pâine şi vin. Acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt.

În jurul anului 1000 î.Hr., David, după ce a fost pus rege peste întregul Israel, a cucerit Ierusalimul și a făcut din acest oraș capitala noului Regat. După ce a fost cucerită, cetatea s-a numit a lui David, deși mai păstra și numele de Sion. Cel dintâi fiu al lui David, Solomon, a zidit aici un Templu închinat Domnului, alături de multe alte construcții.

În veacul al IX-lea î.Hr., odată cu moartea lui Solomon, a început și declinul cetății până când luptele și ostilitățile dintre cele două regate au provocat căderea Ierusalimului.

Frumusețea și grandoarea Ierusalimului sunt amintite în mai toate cărțile Sfintei Scripturi, acestea subli­niind atât credincioșia, cât și deca­dența poporului lui Israel. Astfel, din Psalmul 47 aflăm că Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al Lui, iar Cartea IV Regi 23, 25, vorbind despre regele Iosia, spune: Asemenea lui Iosia n-a mai fost rege îna­inte de el, care să se fi întors la Domnul cu toată inima sa, cu toate puterile sale şi cu tot sufletul său, după toată legea lui Moise, dar nici după el nu s-a mai ridicat altul asemenea lui.

Încet, încet, Ierusalimul a devenit cetatea pustiirii, pentru care profetul Ieremia vărsa lacrimi (cf. Plângerile lui Ieremia 1, 1-4). A urmat exilul Babilonului, după care evreii s-au întors în patrie și au reconstruit Templul, străduindu-se să păstreze tradițiile poporului ales. Au cunoscut mereu încercări și bucurii, dar nu s-au depărtat de Templu și de Dumnezeu, Care i-a povățuit în drumul sinuos al istoriei lor.

Deși nu a fost un rege iubit de iudei, Irod, numit cel Mare, a avut, ca toți tiranii, veleități edilitare. A reconstruit Templul, a înălțat fortă­rea­ța Antonia, palatul din vecinătate și a zidit mult nu doar în Ierusalim, ci în tot ținutul Palestinei cetăți și palate, cum rareori s-au întâlnit în istoria vreunui popor.

În Templul pe care l-a reconstruit Irod avea să intre Mântuitorul, ca Prunc, când a fost închinat Domnului, dar și când avea 12 ani și a fost găsit de Fecioara Maria și Dreptul Iosif, amintindu-le că în Casa Tatălui Său trebuia să se afle.

Mai târziu, în vremea misiunii Sale, Mântuitorul a plâns pentru cetate și a spus: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale. Şi intrând în templu, a început să scoată pe cei ce vindeau şi cumpărau în el (Luca 19, 42-45).

Cele mai importante momente pe care le-a trăit Ierusalimul au fost legate de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, așteptat de evrei veacuri de-a rândul, Cel care a venit în lume din nemărginită iubire față de oameni, aducând învățătura Sa, împărtășindu-le Ucenicilor și tuturor celor care aveau să creadă în El felul în care trebuie să viețuiască cei care se numesc pe sine copii ai lui Dumnezeu.

La Ierusalim s-a format și prima comunitate a Ucenicilor Domnului, acolo și-au arătat curajul și neînfricarea Femeile Mironosițe, care L-au mărturisit pe Mântuitorul, precum și cel dintâi Arhidiacon, Ștefan, însă și alții care au făcut din viața lor, pe durata a două milenii de istorie creștină, o evanghelie vie.

Despre cetatea Ierusalimului trebuie să citim și să medităm îndelung, mai ales la cuvintele Scripturii și îndemnurile Sfinților Părinți care și-au legat inima de acest loc, unii dintre ei viețuind acolo, asemenea arhipăstorilor acestei cetăți, iar alții, mai târziu, în diferite etape ale istoriei, îndreptându-și pașii, ca pelerini, pentru a o descoperi. Acum, la distanța celor câteva mii de ani de la începutul istoriei sale, Ierusalimul ni se descoperă într-o strălucitoare lumină, împodobit în veșmântul istoric, dar mereu înnoit, iar cetatea veche este locul cel mai cău­tat din lume, reamintind oamenilor că este locul prezenței lui Dumnezeu.

Cetatea Ierusalimului, despre care auzim mereu în cuvintele Evangheliei, în cântări și omilii, are mai multe Porți. Cea dintâi este Poarta Jaffa sau a Hebronului, înspre locul unde era reședința lui Avraam, numin­du-se, de asemenea, Poarta Prietenului, făcând referire la Avraam, care și L-a făcut pe Dumnezeu prieten. În forma ei de acum, poarta a fost amenajată când Wilhelm al II-lea, împăratul Prusiei, a făcut o vizită la Ierusalim, în 1898.

Poarta Nouă, relativ recentă, are o istorie de aproximativ o sută de ani și se află în apropierea cunoscutei clădiri Notre Dame din Ierusalim, la colțul nord-vestic al zidului cetății, fiind construită cu 11 ani înainte de anul 1900.

Poarta Damascului, cea mai frumoasă și mai impunătoare, este și cea mai veche a Ierusalimului, în forma actuală datând din veacul al XVI-lea.

În fiecare zi, dinainte de revărsatul zorilor, până noaptea târziu, nenu­mă­­rați călători trec prin această poar­tă, fie către Biserica Sfintei Învieri, fie către Zidul Plângerii, moscheea Al-Aqsa sau spre alte destinații.

În spațiul Porții Damascului, arheologii au scos la iveală Poarta lui Irod Agrippa, care era străjuită de două turnuri și a fost distrusă de Titus în anul 70, reconstruită de către Vespasian. Ea poartă și numele de Poarta Victoriei, întrucât cuceritorii își făceau intrarea triumfală tocmai prin acest loc.

Întâlnim apoi Poarta lui Irod, refăcută de Suleiman Magnificul, în apropierea căreia s-a aflat palatul lui Irod și fortăreața Antonia, numită și Poarta Florilor, după numeroasele decorații florale săpate în piatră.

Poarta Sfântului Ștefan se află în partea nordică a cetății și amintește de evenimentele descrise în Cartea Fap­tele Apostolilor 7, 58, locul unde Arhidiaconul Ștefan a fost scos afară din cetate și ucis cu pietre.

Această poartă a avut mai multe nume: Poarta Oilor, a Urechilor Acului sau a Leilor, după cei patru lei așezați acolo, conform tradiției, de către sultanul Suleiman Magnificul. În apropiere se află Scăldătoarea Oilor, unde Mântuitorul a vindecat un slăbănog care zăcea de 38 de ani, așteptând, încrezător, milostivirea lui Dumnezeu.

Poarta de Aur a Ierusalimului are o structură arhitecturală de mare frumusețe, prin ea intrând Mântuitorul triumfal în Ierusalim. Este considerată poarta Judecății Universale.

Se mai întâlnesc Poarta Magrebienilor, sau a Marocanilor, precum și Poarta Gunoaielor, aflată nu prea departe de locul unde se aruncau de­șeurile, și Poarta lui David, care păstrează inscripția de la anul 1541, cu numele sultanului Suleiman Magnificul.

Lângă Poarta Jaffa, se înalță Turnul lui David care se afla și în vremea Mântuitorului. Despre acesta, pelerinii din primele veacuri notau, în jurnalele de călătorie, că au urcat unde David a scris Psaltirea. Turnul lui David a fost refăcut de Suleiman Magnificul în veacul al XVI-lea.

Înăuntrul vechii cetăți, pe lângă Biserica Sfintei Învieri, locul cel mai important și dorit de Ucenicii Mântuitorului, se află multe locuri încărcate de istorie. Dintre acestea amintim: Palatul lui Irod, Biserica Sfântul Iacob cel Mare, Biserica Sfântul Marcu, esplanada Templului, Moscheea lui Omar, Moscheea Al-Aqsa, alte biserici și construcții vechi, Pretoriul, Închisoarea Domnului, Drumul Crucii și multe altele care vorbesc despre istoria sfântă a Bisericii, pe care Mântuitorul a întemeiat-o cu Scump Sângele Său.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro