Iluminarea dumnezeiască este totul

De multe ori spun unora: „Fă cum te luminează Dumnezeu!”. Când spun: „cum te luminează Dumnezeu”, înţeleg ca omul să vadă lucrurile cu lumina dumnezeiască şi nu cu logica omenească. Să nu creadă că orice îl odihneşte pe el este şi iluminarea lui Dumnezeu.

– Părinte, cum vine iluminarea dumnezeiască?

– Dacă vom curăţi cablurile de rugină, omul cel vechi devine un bun conductor şi atunci trece harul lui Dumnezeu prin el şi primeşte lumina dumnezeiască a harului. Altfel, se fac scurt‑circuite şi nu lucrează harul. Toată lucrarea este ca omul să ia aminte să nu‑l părăsească harul lui Dumnezeu, ca să aibă iluminarea dumnezeiască. Pentru că dacă nu există iluminare dumnezeiască, toate sunt pierdute.

Ce a tras Hristos cu ucenicii mai înainte de a‑I adumbri harul, iar aceasta numai pentru faptul că erau pământeşti! Şi înainte de Cincizecime s‑a dat ucenicilor putere de la Dumnezeu spre a ajuta lumea, însă nu aveau încă iluminarea dumnezeiască pe care au luat‑o la Cincizecime. Deşi Hristos le spunea că vor merge în Ierusalim şi Fiul Omului va fi răstignit etc., aceia credeau că, atunci când vor merge în Ierusalim, Îl vor face Împărat. Gândeau omeneşte. De aceea îi preocupa cine va sta de‑a dreapta şi cine de‑a stânga lui Hristos. Merge mama fiilor lui Zevedei şi‑L roagă ca să pună în împărăţia Sa pe un copil de‑al ei de‑a dreapta Sa, iar pe celălalt de‑a stânga Sa. Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le‑a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dumnezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s‑ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s‑ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s‑o pună în priză. Dar atunci când le‑a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni, iar aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea cu ce să ne îndreptăţim. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într‑un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. Însă după Răstignire, Hristos le‑a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. Hristos S‑a jertfit şi ne‑a slobozit. Ne‑am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi suntem cei care ne facem pricină să nu treacă curentul harului dumnezeiesc, deoarece lăsăm cablurile noastre să ruginească.

– Părinte, ce condiţii trebuiesc îndeplinite ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască în om?

– Duh de nevoinţă, smerenie, mărime de suflet, nobleţe, jertfire de sine. Dacă lipseşte harul Sfântului Duh, omul este nefolositor. Duhul Sfânt este lumina, lumina dumnezeiască. Totul este aici. Dacă cineva nu vede, se poate lovi de geam, poate cădea în vreo prăpastie sau groapă sau în necurăţii şi chiar în hazna. Nu vede pe unde merge, pentru că este lipsit de lumină. Dar dacă vede puţin, se păzeşte. Iar dacă vede şi mai mult, evită toate primejdiile şi merge cu siguranţă pe drumul său. Dar ca să vină Lumina, trebuie să vrei să ieşi din întuneric. Fie şi puţin de vor vedea oamenii, nu vor cădea şi Dumnezeu nu se va mâhni. Dacă un tată se mâhneşte atunci când copiii lui cad în noroi, în spini, în prăpastie, cu cât mai mult Dumnezeu.

Tot răul ce se săvârşeşte în lume, se face deoarece lipseşte iluminarea dumnezeiască. Iar când lipseşte iluminarea dumnezeiasă omul se află în întuneric. Atunci unul spune: „Vom merge pe aici”, altul: „Nu, eu ştiu mai bine, vom merge pe aici”. Unul, „pe aici”, altul „pe acolo”. Fiecare crede că este bine să se meargă pe acolo pe unde merge el. Toţi se interesează de bine, dar se află într‑o stare de întunecare şi nu se pot înţelege. Dacă n‑ar exista întunecarea, nu s‑ar certa. Ar vedea drumul cel mai bun şi ar merge pe el. Vreau să spun că toţi se mişcă cu intenţia cea bună, dar fiindcă există întunecarea, se pricinuiesc multe ispite, atât în societate, cât şi în Biserică. Cel puţin în Biserică cei mai mulţi nu au intenţie rea, dar lipseşte iluminarea dumnezeiască. Se nevoiesc pentru bine, dar în cele din urmă unde sfârşesc? De aceea să cerem de la Dumnezeu să ne dea fie şi puţină iluminare dumnezeiască, pentru că altfel ne vom poticni ca orbul. La Sfânta Liturghie, când preotul spune: „Ale Tale dintru ale Tale…”, mă rog lui Dumnezeu să lumineze lumea ca să vadă. Să lumineze puţin Dumnezeu şi să se îndepărteze întunericul, ca oamenii să nu se secătuiască duhovniceşte. Şi după Psalmul al doilea, pe care Sfântul Arsenie Capadocianul îl citea: „ca Dumnezeu să lumineze pe cei ce merg la întruniri”, spun: „Să lumineze Dumnezeu pe toţi conducătorii, apoi să lumineze Ierarhia şi pe toţi Părinţii Bisericii ca să primească Duhul Sfânt spre a ajuta lumea”. Dacă unul ar lumina puţin şi i‑ar face pe ceilalţi receptivi, ştiţi ce bine s‑ar putea face? Un cuvânt să spună unul mare şi toate se schimbă. Oamenii au nevoie de iluminarea dumnezeiască.

Bunul Dumnezeu dă iluminarea Sa dumnezeiască celor ce au intenţie bună. Un judecător mi‑a povestit un caz pe care l‑a rezolvat el însuşi. O mănăstire a trimis pe unul din monahii ei cu cinci sute de lire de aur să cumpere un teren. S‑a dus şi a întrebat pe un oarecare negustor, iar acela i‑a spus: „Lasă‑le la mine, ca să nu le mai duci cu tine!”. Şi i‑a lăsat banii. „Ce om bun!”, a spus monahul cu naivitate, „M‑a izbăvit de povară”. Atunci când monahul s‑a întors, negustorul nu numai că nu i‑a dat cele cinci sute de lire, ci dimpotrivă, spunea că el i‑a dat monahului opt milioane de drahme. Sărmanul monah se gândea cum să se întoarcă la mănăstire fără bani. Dăduse cele cinci sute de lire şi nu numai că nu cumpărase nimic, ci pe deasupra trebuia să plătească şi opt milioane. Afacerea a ajuns la judecătorie. La judecată, judecătorul, printr‑o inspiraţie, i‑a pus o serie de întrebări şi s‑a dovedit astfel că negustorul nu numai că nu dăduse nimic monahului, ci îi luase şi lirele. Am distins la acest judecător o stare duhovnicească ca a proorocului Daniil[1]. Fiindcă avea frica lui Dumnezeu, a fost luminat de către Acesta şi astfel a acţionat drept.

Totul este iluminarea dumnezeiască. Iar atunci când vine iluminarea dumnezeiască, omul odihneşte pe toţi cei din jurul lui, dar şi el însuşi sporeşte duhovniceşte. De aceea spun că sunt bune şi luminile, şi luminile mai mari, şi descoperirile minţii, dar mai presus de toate este lumina dumnezeiască a harului lui Dumnezeu, care luminează pe om. Omul care are iluminarea dumnezeiască vede foarte curat lucrurile, este vestit[2] fără să simtă nesiguranţă şi astfel nu numai că nu se chinuieşte sufleteşte, ci şi pe alţii îi ajută eficace.

[1] Istoria Susanei, 45‑62.

[2] În sensul că este înştiinţat şi învăţat în chip tainic de către har.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.