Cereasca bunătate
Văzând la orice pas,
Îmi stă uimită mintea
Şi gura fără glas.
Din căile pierzării
Stăpâne, mă fereşti
Şi „arma otrăvită”
A celui rău zdrobeşti.
Iar când „cosorul morţii”
S-apropie turbat,
Răbdarea Ta îl ţine
De mine depărtat.
Vrăjmaşii cei din lume,
Când sapă groapa mea,
Îi faci întotdeauna
S-alunece în ea.
Când paşii mei Stăpâne
Se clatină, slăbind,
A Tale mâini – cu milă –
Spre mine se întind.
Când rănile din suflet
Sunt grele de purtat,
Tu, sârguind – cu darul –
Le vindeci minunat.
A inimii durere
Tu singur doar o vezi
Şi când mă biruieşte
Atunci o uşurezi.
Pe-ale mele neputinţe
Le porţi neîncetat
Precum povara crucii
De voie ai purtat.
Deşi mai mult ca alţii
Sunt vinovat mereu,
Dar altul decât Tine
Nu-mi este „Dumnezeu”.
Cunosc că am la suflet
Veşmântul întinat,
Dar a credinţei taină
La nimeni n-am trădat.
Şi dacă eu, din fire
Slăbind, mă poticnesc,
Dar Sfânta mântuire
Eu tot nădăjduiesc.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul- Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină.
