Împăcarea cu gândul morţii

– Părinte, a ieşit diagnosticul final. Tumoarea pe care o aveţi este cancer, şi încă unul care avansează repede.

– Adu-mi o batistă ca să joc. „Adio, sărmană lume!”. Eu nu am jucat niciodată în viaţa mea, dar acum, de bucurie că se apropie moartea, voi juca.

– Părinte, medicul a spus că mai întâi trebuie să se facă radioterapiile pentru a se micşora tumoarea şi după aceea se va face intervenţia chirurgicală.

– Am înţeles. Mai întâi va bombarda aviaţia şi după aceea se va face ofensiva terestră. Aşadar, voi pleca sus şi vă voi aduce noutăţi… Unor oameni, chiar bătrâni de ar fi, dacă le va spune medicul „vei muri”, sau „există numai cincizeci la sută şanse ca să trăieşti”, se mâhnesc. Vor să trăiască. Dar ce vor câştiga? Mă mir! Dacă cineva este tânăr atunci se justifică, dar un bătrân să încerce să-şi prelungească viaţa, aceasta nu o mai înţeleg. Altceva este să facă un tratament pentru a putea suferi oarecum durerea. Adică nu vrea să-şi prelungească viaţa, ci doreşte numai ca durerile să-i fie mai suportabile pentru a se putea sluji până când va muri. Da, aceasta are sens.

– Părinte, noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să vă prelungească viaţa.

– Dar de ce? Nu spune Psalmistul că viaţa noastră va fi de şaptezeci de ani[1]?

– Însă Psalmistul adaugă şi iar de vor fi în putere optzeci de ani.

– Da, dar mai spune şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere. Aşadar este mai bună odihna în cealaltă viaţă.

– Părinte, se poate ca cineva din smerenie să se simtă nepregătit duhovniceşte pentru cealaltă viaţă şi să dorească să mai trăiască pentru a se pregăti?

– Acesta este un lucru bun, dar de unde ştie că dacă va mai trăi nu se va face mai rău?

– Părinte, când se împacă cineva cu gândul morţii?

– Mă întrebi când? Dacă va trăi Hristos în el, atunci moartea este bucurie. Dar să nu se bucure că va muri pentru că s-a îngreuiat de viaţă. Atunci când te bucuri de moarte în înţelesul cel bun, ea pleacă de la tine şi se duce să caute vreun fricos. Când vrei să mori, atunci nu mori. Cel care duce un trai mai bun se teme de moarte, deoarece este satisfăcut de viaţa lumească şi nu vrea să moară. Dacă i se spune despre moarte, el bate în masă şi spune: „Ferească Dumnezeu!”. În timp ce acela care se chinuieşte, suferă etc., consideră moartea ca o slobozire şi spune: „Păcat că nu a venit încă moartea să mă ia. O fi având de lucru în altă parte”.

Puţini oameni îşi aşteaptă moartea cu nerăbdare. Cei mai mulţi însă mai au ceva de terminat şi de aceea nu vor să moară. Dar Bunul Dumnezeu rânduieşte ca fiecare să moară numai atunci când crede El că îi este de folos. Oricum, un om duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân, trebuie să se bucure şi pentru faptul că trăieşte, dar şi pentru că va muri, însă să nu caute cu dinadinsul să moară, pentru că aceasta este sinucidere.

Pentru unul care a murit lumii şi a înviat duhovniceşte nu există deloc agonie, frică şi nelinişte, ci aşteaptă moartea cu bucurie, pentru că va merge lângă Hristos şi se va bucura veşnic. Dar se bucură şi pentru faptul că trăieşte, căci şi astfel tot lângă Hristos trăieşte şi simte încă de pe pământ o parte din bucuria Raiului, întrebându-se dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea pe care o simte pe pământ. Astfel de oameni se nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine. Şi fiindcă îşi pun înaintea ochilor moartea şi se gândesc zilnic la ea, se pregătesc mai duhovniceşte, se nevoiesc cu mai mult curaj şi astfel biruiesc deşertăciunea.

[1] Ps. 89, 10.

Extras din Viața de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
86
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Matei 11, 16–20)

Next Post

Zi de pecetluire a dragostei pline de recunoștință arătată Maicii Domnului

Related Posts