Împărăția lui Dumnezeu ca ospăț sau Raiul duhovnicesc

Duminica a 28-a după Rusalii (Pilda celor poftiți la cină)

Sfântul Nichita Stitathul când vorbește despre vederea duhovnicească a Raiului, pornind de la textul din Facere 2, 16, „din tot pomul din Rai să mănânci”, el ne arată că „din toată firea făpturilor văzute, din toată mișcarea lor sau a rațiunilor lor, adică a cunoștinței Mele adevărate, a măreției creatoare a Împărăției și cauzei creatoare, să te împărtășești și să-ți întinzi prin contemplație acestei rațiuni ca pe o masă a unui ospăț nemuritor; și prin ele să intri la cunoștința celor nevăzute ale Mele ca într-o Împărăție și să Îmi dai cu mulțumire închinarea cuvenită” (Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți, vol. VI, traducere pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1997, p. 325). Continuând interpretarea poruncii din Rai adresată lui Adam, Sfântul Nichita explică felul în care această poruncă se adresează caracterului îndoit al alcătuirii și firii omului. „Adresându-se părții raționale a sufletului lui ca singurei părți mai bune, Dumnezeu îi încredințează ținutul contemplării lucrurilor dumnezeiești și îi pune înainte masa încărcată de mâncărurile dumnezeiești ale înțelesurilor, zicând: din tot pomul cel din Rai să mănânci, adică să te împărtășești din toată firea celor ce sunt sau din cunoștința Mea și din desfătarea de Mine, prin contemplare curată, cercetând rațiunile lucrurilor și mișcările lor. Iar părții mai neraționale sau doimii mai trupești a mâniei și a poftei, care atrage ușor cugetarea spre cele rele, îi poruncește să fugă de cercarea și de cunoștința prin simțire a acestor roduri ale pomului simțirii. De aceea, omul fiind îndoit și având suflet compus din fire rațională și nera­țională Dumnezeu îi dă și el o poruncă îndoită: pe de o parte îi poruncește să se împărtășească de o hrană mai bună și nemuritoare și să nu se îngrijească în primul rând de cele trebuitoare trupului, așa cum ne îndeamnă și Cuvântul întrupat: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă, întărind oarecum prima sa poruncă. Pe de altă parte, îl ferește de amintitul pom al simțirii ca nu cumva gustând prin el din cele dulci ale vieții acesteia, să se umple de durere, căzând printr-o astfel de gustare de la ospățul și bucuria dumnezeiască” (Ibidem, pp. 327-328).

Întrucât Adam a pierdut gustarea din ospățul Dumnezeiesc, El a trimis pe Fiul său ca să întemeieze din nou Împărăția lui Dumnezeu și să dea oamenilor puterea să lucreze pentru a transforma viața într-o astfel de gustare a Împărăției sau într-o fază pregătitoare a Împărăției lui Hristos. „Acesta este și sensul istoriei: toți trebuie să ne angajăm în lucrarea menținerii și înaintării omenirii în lucrarea pentru pregătirea Împărăției Cerurilor. Sfârșitul istoriei va veni după ce toți oamenii meniți să vină la existență vor fi intrat sau nu în această Împărăție pregătitoare a celei cerești, pentru a trece în aceea, aducând fiecare generație aportul ei în pregătirea aceleia, ajutată și de contribuția ce au adus-o generațiile anterioare” (Sfântul Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului mitropolitan Sibiu, 1991, p. 134). Dumnezeu a creat lumea ca să fie o împărăție a Lui, un ospăț al bucuriei, iar Împărăția lui Hristos este amintită în pilde ca fiind Cină, ospăț sau nuntă, după Matei 22, 1-10.

Invitația și refuzul

„Fericiți cei chemați la cina nunții Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsă 19, 9). Prin faptul că Hristos Stăpânul ne spune în pildă „toate sunt gata” (Luca 14, 17) ne arată că Împă­răția lui Dumnezeu o putem gusta, este gata pregătită pentru noi. Teologic vorbind, eshatologia este realizată. În limbajul simbolic al Orientului, ospățul, nunta, masa festivă reprezintă simbolul zilei mântuirii așa cum și Ioan Evanghelistul relatează în Apocalipsă: „Nunta Mirelui S-a gătit” (19, 7). Dumnezeu Își împlinește făgă­duințele și iese înainte: „Iată, acum este vreme potrivită; iată, acum este ziua mântuirii!” (II Corinteni 6, 2). Bucuria lui Dumnezeu de a invita la Cină când „toate sunt gata” este evidentă în pildă. În aceeași măsură, pilda transmite și mâhnirea sau tristețea Stăpânului când e refuzat.

Pilda ne spune că la cină Dumnezeu „a chemat pe mulți”. „Chemarea este har al lui Dumnezeu” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Scrieri – Partea a treia, în Părinți și scriitori bisericești (PSB) 23, trad. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1994, p. 805]. A chemat mai întâi poporul evreu, care în mijlocul popoarelor pământului a cunoscut pe Unul Dumnezeu adevărat. Astfel, cea dintâi categorie de invitați reprezintă conducătorii poporului ales care au refuzat să primească Evanghelia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om și pentru mântuirea lor. Pe iudei „a trimis să-i cheme, ca să nu le rămână nicio scuză nerușinată de împotrivire; deși știa ce au să facă iudeii, totuși a trimis și a venit la ei mai întâi, ca lor să le închidă gura, iar pe noi să ne învețe să plinim toate, chiar dacă n-ar avea nimeni de câștigat de pe urma muncii noastre” (ibidem). Stăpânul a trimis invitații în speranța că El ar fi putut fi acceptat în cercurile cele mai înalte. Dar toți invitații, de parcă ar fi fost înțeleși, Îi întorc spatele, Îl refuză elegant cu cele mai șubrede scuze.

„Cel dintâi i-a zis: Țarină am cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă” (Luca 14, 18-19). Repetarea invitației în momentul ospățului este o curtoazie specială practicată în cercurile înalte din Ierusalim. Pentru arabii din Palestina, feddan-ul este cea mai comună unitate de măsură a pământului. De obicei, ea este considerată drept suprafața de pământ care poate fi arată într-o zi de o pereche de boi. Pe lângă aceasta, există feddan-ul legal care corespunde muncii de un an de zile a unei perechi de boi, revenindu-i în medie pentru un pământ bun, de la 9 până la 9,45 ha. În general, un fermier posedă atât de mult teren cât poate să are una până la două perechi de boi, adică circa 10-20 de hectare. Omul din parabolă tocmai cumpărase cinci perechi de boi. El poseda, deci, cel puțin 45 de hectare și probabil mult mai mult, fiind un mare proprietar de pământ (Joachim Ieremias, Parabolele lui Iisus, traducere PS Calinic Dumitriu, pr. Vasile Mihoc și dr. Ștefan Matei, Editura Anastasia, București, 2000, p. 216).

Al treilea invitat la Cină a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni (Luca 14, 20). La un ospăț erau invitați numai bărbații, ori bărbatul acesta recent căsătorit nu vrea să își lase tânăra soție singură.

Se amintesc de trei invitați în pildă, dar de vreme ce Stăpânul poruncește ca toți de la răspântii să fie aduși la Cină, înțelegem că nu există o persoană care să nu fie invitată și așteptată de Dumnezeu la ospăț. Este specific Stăpânului Dumnezeu de a-Şi arăta bucuria de a sta la masă cu fiecare persoană. Dumnezeu socotește refuzul neplăcut nu numai pentru El, ci pentru toți. Ieșirea unui om din această comuniune o socotește Dumnezeu o mare pagubă. Aceasta pricinuiește o împuținare a vieții spirituale și a bucuriei tuturor celor creați de El și chiar a bucuriei Sale, spune Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, odată ce a binevoit să dea fiecărei persoane importanța de a-I face bucurie unică și nesfârșită în felul ei. Dumnezeu nu Se bucură de moartea sufletească a nici unei persoane și scăparea ei de moarte e prilej de bucurie și pentru El și pentru toți oamenii, chiar și pentru Îngeri. Împărăția Cerurilor este bucuria comuniunii și a iubirii a cât mai multora (Sfântul Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 128). Dacă ospățul este chip al Împărăției Cerurilor, fiecare dintre cei invitați poate să își aducă partea sa de contribuție, dacă vrea. E o chemare pe care, verset cu verset, o găsim în toate generațiile care alcătuiesc Strămoșii neamului din care Se naște după trup omenesc Iisus Hristos.

Refuzul nerecunoscător pe care l-au adresat evreii la chemarea lui Hristos înseamnă răzvrătire și dispreț împotriva lui Dumnezeu. Răzvrătirea aceasta a pricinuit întreruperea relațiilor cu El. „Niciunul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea” (Luca 14, 24). Acesta este și avertismentul poziționării liturgice a pasajului evanghelic în duminica prăznuirii Stră­moșilor după trup ai Mântuitorului, înaintea sărbătorii Nașterii Domnului. Refuzul de a fi la această Cină înseamnă refuzul de a fi neam cu Stăpânul. Șirul de viață anterior propriei noastre vieți ne apropie de Cina Împărăției, dar nu ne pune la Cină. E nevoie de propriul nostru răspuns la chemare, de smerirea noastră în a renunța la ale noastre pentru această chemare.

Chemarea unor noi oaspeți

Deja profetul Isaia avertiza că „Domnul va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăț de cărnuri grase, un ospăț cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite. Și în muntele acesta El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele și perdeaua care acoperă toate neamurile” (Isaia 25, 6-7). Mâniindu-se de refuzul celor invitați, stăpânul casei a zis slujitorului: „Ieși îndată în piețele și ulițele cetății și pe săraci, și pe neputincioși și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici”, spune Hristos în pildă. Și insistă: „Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23). Sfântul Apostol Pavel interpretează: „Vouă (iudeilor) trebuia să se grăiască întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădați și v-ați judecat nevrednici pe voi înșivă de viața veșnică, iată, ne întoarcem la ­neamuri” (Fapte 13, 46).

Sfântul Evanghelist Luca prin excelență dezvăluie un universalism al mântuirii. Invitația se amplifică apoi, căci casa trebuie umplută. Harul divin îi cheamă pe toți la mântuire, nu doar pe unii. Prin această deschidere atotcuprinzătoare, Iisus arată un contrast pedagogic: „Cei care par îndreptățiți să fie prezenți la petrecere vor fi absenți, iar cei care potrivit unei anume convenții sociale și morale par, din păcate, excluși, vor fi de față. Nicio etichetă exterioară nu garantează faptul de a fi ales. Nu fariseul sigur pe sine e recompensat, ci vameșul care își mărturisește păcatele. Nu leviții nepăsători, ci samarineanul cel milostiv. Nu li se garantează participarea la banchetul de pe urmă nici celor care zic toată ziua «Doamne, Doamne»!, nici celor care invocă o ascendență glorioasă. Chemarea e totală, nediscriminatorie, de o generozitate fără breșă” (Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 188). Nu numai cei dezmoșteniți, păcătoșii de rând, sunt invitați la ospăț, ci după mărturia Evanghelistului Luca „și neputincioșii și orbii și șchiopii”, adică cei care, de regulă, în mediul iudaic sunt ținuți la distanță de cele sfinte ca fiind considerați necurați: „Nimeni din neamul tău în viitor și din rudele tale să nu se apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe trupul său: nici orb, nici șchiop, nici ciung etc.” (Levitic 21, 17-23).

Prin invitația adresată tuturor, Hristos șterge practic linia de demarcație dintre cei aleși și păcătoși, dintre „înăuntru” și „afară”. Marginalii au acces la centru, chiar „împinși” spre centru, căci spune evanghelistul: „Silește-i pe toți să intre”. „Se vizează recuperarea celor care nu au nimic de oferit, a celor pierduți (ca în parabolele despre fiul risipitor, oaia rătăcită sau drahma cea pierdută). E vorba de a aduce înăuntrul tocmai pe cei care își duc viața extra muros, în afara cetății și a elitei citadine. „Lumea bună” locuia în interiorul zidurilor, pe când cerșetorii, orbii, ciungii, șchiopii, minoritățile locuiau în afara cetății și li se interzicea să calce perimetrul îngrădit fără o aprobare specială. Expresia „silește să intre” poate indica și extinderea invitației asupra celor care se află la răscruce de drum, încă neangajați existențial, încă nesiguri, necopți, „dilematici”. Cei ale căror fapte nu sunt întotdeauna la înălțimea credinței lor sau cei care fac răul chiar dacă în adâncul lor vor binele (Romani 7, 19) (Ibidem, p. 189). Cert este din pilda celor poftiți la Cină că Stăpânul – Hristos Dumnezeu – nu lasă pe nimeni în afara chemării Sale. Stăpânul nu este și nici nu devine selectiv, ci dimpotrivă, dăruiește harul întregii omeniri. Fiecare se face pe sine ales sau nu. Depinde de răspunsul fiecăruia, de bucuria sau nebucuria de a sta cu El la masă.

A sta la masă cu Dumnezeu

Participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos ne fac părtași la Cina lui Hristos, ne pun la masă cu Dumnezeu. În Scriptura Vechiului Testament, când Dumnezeu a dat Noul Legământ, Moise a luat sângele și a stropit cu el poporul și a zis: Iată sângele Legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi. Apoi Moise și Aaron și șaptezeci dintre bătrânii lui Israel au urcat în munte, au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel și L-au văzut pe Dumnezeu, apoi au mâncat și au băut (Ieșire 24, 7-11). Prin acest ritual Dumnezeu face din Israel propria sa familie, îl face părtaș la un ospăț ceresc. Nu este cinste mai mare pentru om decât a sta la masă cu Dumnezeu și a se hrăni cu El!

Participarea la masă nu ține de vrednicia omului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Nu ne dăm noi vrednicia, ci ea este darul lui Dumnezeu. „Chemarea şi cură­țirea sunt un har al lui Dumnezeu; dar a rămâne chemat și curat îmbrăcat atârnă de râvna celor care au fost chemați. Chemarea nu se datorește vredniciei omului, ci harului. Ar trebui, dar, să răsplătim lui Dumnezeu pentru harul ce ni l-a dat și să nu arătăm atâta răutate, după ce ne-a cinstit” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Scrieri – Partea a treia, p. 806). El ne dăruiește vrednicia de a ne împărtăși în mod concret la ospățul credinței. „Prin masa aceasta sfântă ne și mântuie, ne şi învață că ea este capul bună­tăților” (Ibidem, p. 940). Acest prânz pe care ni-l dă Dumnezeu ori de câte ori participăm la Sfânta Liturghie ne face părtași ai Împărăției lui Hristos.

† Ilarion Făgărășanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului 

Sursa: http://ziarullumina.ro.