Importanţa participării credincioşilor la sfintele slujbe ale Bisericii

Viața spirituală a omului credincios se hrănește din relația personală cu Dumnezeu, dar această relație nu poate fi trăită în izolare, ci în comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii. Participarea la sfintele slujbe nu este doar o practică religioasă exterioară, ci un act profund de comuniune, de creștere în credință și de deschidere față de lucrarea harului divin. Împreună cu rugăciunea și cu trăirea credin­ței în fiecare zi, participarea la via­ța liturgică a Bisericii devine funda­men­tul unei vieți creștine autentice.

Sfântul Apostol Pavel numește Biserica Trupul lui Hristos (Efeseni 5, 23), iar fiecare credincios este un mădular al acestui trup. A fi parte a Bisericii înseamnă nu doar a crede în Dumnezeu, ci și a trăi în comuniune cu ceilalți prin participarea la slujbele și Tainele Bisericii. Sfintele slujbe, în special Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, sunt centrul vieții bisericești, pentru că acolo ne întâlnim în mod tainic cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care se oferă pe Sine pentru mântuirea noastră. Participarea cu regularitate la sfintele slujbe nu este o obligație religioasă, ci o nevoie spirituală. Prin rugăciunea comună, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, sufletul omului se fortifică și se luminează. Lipsa de la cultul divin public duce, în timp, la o slăbire a legăturii cu Dumnezeu și cu Biserica, iar acest lucru poate fi resimțit ca o uscăciune sufletească.

Credința – temelie a vieții creștine

Credința este darul lui Dumnezeu, dar și un răspuns liber al omului la iubirea divină. Ea nu este o convingere intelectuală, ci o încredere vie în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și o trăire concretă a Evangheliei în viața de zi cu zi. Fără credință viața omului devine lipsită de sens, pentru că este ruptă de Izvorul vieții – Dumnezeu. Credința se cultivă și se întărește prin participarea activă la viața Bisericii. A crede în Dumnezeu nu înseamnă doar a recunoaște existența Lui, ci a-I încredința viața noastră, a căuta voia Lui și a-I răspunde prin iubire și ascultare. În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „fără credință dar, nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6). În continuare, Apostolul nea­murilor vorbeşte despre credinţă şi roadele ei, dovedite cu pilda drep­ţilor din Vechiul Testament: Noe, Avraam (părintele credinţei), Isaac, Iacov, Sarra, „toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători” (Evrei 11, 13). În acest sens, credința nu este opțională, ci esențială pentru mântuire.

Rugăciunea – lumină pentru ochii sufletului

De asemenea, rugăciunea are un rol esenţial în viaţa creştinului. Rugăciunea este dialogul viu dintre om și Dumnezeu. Așa cum trupul are nevoie de aer pentru a trăi, la fel sufletul are nevoie de rugăciune pentru a rămâne viu din punct de vedere spiritual. Aşa cum ochiul are nevoie de lumină pentru a-şi exercita funcţia sa, tot aşa şi sufletul are nevoie de rugăciune pentru a se face părtaş vieţii dumnezeieşti. Fie că este făcută în taină, acasă, fie în cadrul comunității bisericești, rugăciunea este mijlocul prin care ne apropiem de Dumnezeu, Îi mulțumim, Îi cerem ajutorul sau ne exprimăm durerea și nădejdea. Participarea la slujbe este, de fapt, o formă superioară de rugăciune – rugăciune liturgică, în care întreaga comunitate se roagă „cu o inimă și un suflet”. În timpul slujbelor, rugăciunea nu este doar personală, ci devine comunitară, adunându-i pe toți credin­cioșii într-o voce unică ce se înalță către Dumnezeu. Rugăciunea, fie ea rostită, cântată sau tăcută (în gând), ne înmoaie inimile și ne face mai atenți la prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Ea ne ajută să discernem binele de rău, să avem pace sufletească și să cultivăm virtuți precum răbdarea, iertarea și smerenia.

Rolul slujbelor în viața spirituală a credinciosului

Sfintele slujbe ale Bisericii au un rol formator, educativ și sfin­țitor. Ele structurează timpul liturgic (prin sărbători, posturi și perioade speciale) și dau un ritm vieții spirituale. De exemplu, participarea la Sfânta Liturghie duminicală este modul în care creș­tinul se „reîncarcă” duhov­nicește pentru a putea face față provocărilor unei noi săptămâni. Slujbele nu sunt „spectacole religioase”, ci participări reale la viața cerească. În Liturghie, cerul și pământul se unesc, iar credincioșii sunt martori și părtași la lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Prin cântările, lecturile și rugăciunile rostite, sufletul se ridică spre Dumnezeu și se curățește de zgura păcatului. Slujbele sunt o școală a pocăinței și a iubirii. Ele ne învață să ne smerim, să ne recunoaștem slăbiciunile, dar și să ne întoarcem cu nădejde spre Dumnezeu, Care este „milostiv și mult-îndurat”.

Obstacolele contemporane și nevoia de întoarcere spre Dumnezeu

Astăzi, într-o lume marcată de agitație, individualism și secularizare, mulți oameni neglijează participarea la slujbele Bisericii, considerând-o irelevantă sau plictisitoare. Tehnologia, confortul și ritmul alert al vieții pot deveni obstacole în calea unei vieți spirituale autentice. Cu toate acestea, tocmai în această lume frământată, omul are nevoie mai mult ca oricând de liniștea și pacea pe care doar Dumnezeu le poate oferi. Biserica este, în acest context, un liman, un loc de refugiu și de vindecare sufletească. Participarea la slujbe, întărirea credinței și viața de rugăciune sunt cele care pot reda sensul vieții și speranța în mijlocul încercărilor. Participarea credincioșilor la sfintele slujbe ale Bisericii, trăirea credinței și cultivarea rugăciunii sunt elemente esențiale ale vieții creștine. Acestea nu sunt simple obiceiuri religioase, ci mijloace prin care omul se apropie de Dumnezeu, se curățeș­te de păcat și crește duhov­nicește. Astfel, participarea sinceră la viața liturgică și la rugăciune este cheia păstrării unei relații vii cu Dumnezeu și cu aproapele. Biserica rămâne farul călăuzitor care ne îndrumă spre adevărata noastră chemare: unirea cu Hristos și dobândirea mântuirii.

Pr. Ştefan Sfarghie 

Sursa: http://ziarullumina.ro.