A vorbi despre Rugăciunea lui Iisus ca un apanaj exclusiv al călugărilor este, cu siguranță, o exagerare și o înțelegere greșită a spiritualității răsăritene. Mântuitorul Hristos nu a propovăduit Evanghelia doar pentru anumite categorii de oameni. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu se adresează doar unei categorii de credincioși, ci tuturor. Până și cunoscutul îndemn al Mântuitorului Iisus Hristos „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să‑și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) se adresează tuturor credincioșilor. Toți cei ce se botează întru Hristos trebuie să-și asume Crucea Lui spre a ajunge la Înviere.
Asemenea, îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), nu îi privește exclusiv pe monahi, ci este dat tuturor credincioșilor, fie ei călugări sau credincioși căsătoriți. Îndemnul de a se ruga neîncetat este adresat tuturor celor care doresc să se mântuiască, însă monahii, prin starea lor harismatică, „mai presus de fire” (Theodoretus Cyrrhi Episcopus, Haereticarum fabularum compendium, 5, 24, în: PG, 83, 532), se pot preocupa de această lucrare cu mai multă luare-aminte. Sigur că monahul nu poate trăi fără rugăciunea neîncetată, în chinovie sau singurătatea sihăstrească, însă nici mireanul nu poate avea o adevărată comuniune cu Dumnezeu dacă nu dobândește rugăciunea neîncetată.
Rugăciunea lui Iisus devine pentru monah, în trăirea așteptării eshatologice, principalul mijloc de a păstra prezența lui Dumnezeu în mintea lui, prin chemarea neîncetată a Numelui lui Iisus și, în același timp, acesta dă făgăduința împlinirii lucrării lăuntrice la tunderea sa în monahism: „primește sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget și în gura lui Numele Domnului Iisus și a zice: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” („Rânduiala tunderii monahului”, în: Molitfelnic, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 191).
Sfântul Paisie de la Neamț, vorbind despre rugăciunea neîncetată, accentuează importanța practicării acesteia de către toți credincioșii, fără oboseală și neîncetat: „Întotdeauna cu mare cinste și cu cea mai adâncă cucernicie o aveau (rugăciunea neîncetată) ca pe un lucru plin de tot folosul duhovnicesc” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. II, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Iași, Ed. Doxologia, 2010, p. 167). Însă, având în vedere faptul că această rugăciune „este mult mai mare decât orice faptă monahicească – și, după Sfinții Părinți, este culmea desăvârșirii și izvorul virtuților, încă și cea mai nevăzută lucrare în adâncul inimii cu mintea -, cu atât și nevăzutele mreji subțiri, și de mintea omenească abia pătrunse, ale feluritelor înșelări și năluciri sunt întinse asupra ei de nevăzutul vrăjmaș al mântuirii noastre” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, p. 196), adică fiind cu adevărat „meșteșug duhovnicesc” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, p. 194), pregătirea pentru deprinderea acesteia trebuie împlinită sub ascultarea unui îndrumător duhovnicesc experimentat: „Un astfel de povățuitor adecvat va învăța și pe ucenicul său să-și pună sufletul pentru toate poruncile lui Hristos. Și ucenicul văzând și auzind de la povățuitorul său toate cele arătate mai sus, urmându-i cu credință și cu dragoste, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să împlinească sfaturile povățuitorului, să propășească în poruncile lui Hristos și să dobândească mântuirea” (Serghie Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului. Învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, traducere de Episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, Tipografia Mănăstirii Neamț, 1933, p. 136). Datorită necesității absolute a povățuirii duhovnicești spre însușirea acestei rugăciuni, Sfântul Paisie consideră că practicarea acesteia este totuși mai potrivită viețuirii monahale, devenind oarecum rugăciunea prin excelență a monahilor: „Și acest meșteșug duhovnicesc este adevărata și netrecătoarea lucrare a monahilor, ca nu numai prin lepădarea de lume și a celor ce sunt în lume: schimbarea numelui încă la tundere și deosebirea veșmintelor, necăsătorie, feciorie, curăție, viețuire în sărăcia cea de bunăvoie, deosebirea mâncării și a locului de petrecere, ci să-și aibă monahii lucrarea (petrecerea) și prin însuși cugetul duhovnicesc pentru luarea-aminte la omul lăuntric, și prin rugăciune, care se deosebește și o întrece mult pe cea a oamenilor mireni” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, p. 194).
Orice meșteșug, orice artă, se dobândește cu multă trudă, sub povățuirea unui îndrumător bun, la fel și lucrarea rugăciunii neîncetate necesită un efort ascetic de lungă durată, sub atenta îndrumare a unui duhovnic, care este, pe de o parte, garantul transmiterii unei tradiții nealterate, iar pe de altă parte, îl ferește pe nevoitor de căderea în înșelarea demonică: „Artă numesc această sfântă rugăciune sus pomeniții părinți, socot, pentru că după cum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fără un artist, așa și facerea acestei rugăciuni a minții, fără un povățuitor iscusit, nu este cu putință. Însușirea ei, după Sfântul Nechifor, cei mai mulți, dacă nu toți, o dobândesc prin învățătură. Și numai foarte rari o primesc de la Dumnezeu fără învățătură, prin munca simțită și prin căldura credinței” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 249).
Cel care năzuiește spre deprinderea acestei rugăciuni trebuie „numaidecât să caute cu cea mai mare osteneală un povățuitor cunoscător; dacă un asemenea povățuitor nu se găsește, atunci Sfinții Părinți ne poruncesc să luăm învățături din Dumnezeiasca Scriptură și din învățăturile purtătorilor de Dumnezeu Părinți, după însuși cuvântul Mântuitorului, Care a zis: «cercetați Scripturile şi veți afla în ele viața veșnică» (Ioan 5, 39). Și deși Preacuviosul Nil zice: aceasta numai în ce privește rugăciunea minții, dar nevoia de a avea un povățuitor iscusit se simte nu mai puțin în lupta cu patimile rele şi la împlinirea poruncilor dumnezeiești (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 137). Necesitatea povățuitorului duhovnicesc nu este atât pentru o îndrumare teoretică, cât pentru a ne împărtăși din harisma duhovnicului de rugător: el nu doar povățuiește ucenicul, ci se și roagă permanent pentru acesta și împreună cu acesta. El este văzut de Sfântul Paisie, ca de altfel de întreaga literatură filocalică și patericală, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, un trimis și un reprezentant al Acestuia: „Din gura lui, ca din gura Domnului, să primiți cuvânt, dacă încă vreți să aveți folos sufletelor voastre […]. Chiar dacă i se pare cuiva dintre frați că nu are nevoie – că știu singur și pot să-l fac -, pentru orice lucru să-l întrebe pe părintele […]. Căci de la Dumnezeu și de la Sfinții Părinți așa se cuvine, ca în orice lucru, chiar de ar fi și un frate prea iscusit, dator este mai întâi să-l întrebe pe duhovnic și să nu-l silească pe el către părerea sa, ci să aștepte cum va judeca și va hotărî el” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Preacinstiților întru Domnul Părinți din Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului de la Poiana Mărului”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. I, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Iași, Ed. Doxologia, 2010, p. 23).
Pr. Dr. Ștefan Zară
Sursa: http://ziarullumina.ro
