În camion

După calculele mele, trecuseră deja cam două luni. În ziua următoare, nu ştiu de ce, am fost dus la cabinetul medical. Aici mi-au luat tensiunea, apoi mi-au aruncat la picioare toate lucrurile, mi-au dat paltonul şi m-au suit într-un camion, legat cu cătuşe. Într-o cuşcă!

N-au spus nimic, doar m-au pus să semnez nişte hârtii scrise în limba lor. Eu, de frică, eram mereu silit să semnez. Camionul s-a pornit în „necunoscut”… Am început să plâng. Cu adevărat, nu-mi amintesc să fi plâns atâta în viaţa mea! Nu plângeam pentru mine, nu mă mai puneam la socoteală, ci plângeam pentru familia mea, pentru soţie şi copii. La ei mă gândeam tot timpul şi nu pot reda în cuvinte ce trăiam.

Pe neaşteptate, undeva între somn şi veghe sau mai degrabă în delir, am auzit o voce că îmi spune în limba greacă:

– Nu te nelinişti, copilul meu, este o încercare de la Dumnezeu; roagă-te, ai credinţă, şi va trece!

– Cine eşti?, am întrebat cu tristeţe. Întorcând capul, am văzut în dreapta mea un călugăr bătrân, cel de pe coperta galbenă a cărţii lui Atanasie Rakovalis.

– Stareţul Paisie, mi-a răspuns.

– Rugăciune şi credinţă în Dumnezeu, mi-a repetat din nou şi a dispărut.

Plângeam, plângeam cu suspine şi simţeam într-adevăr că timpul se dizolvă, încât nu-mi amintesc cât să fi durat acea călătorie în camion.

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul si dascălul meu – Editura Egumenița 2016

Total
0
Shares
Previous Post

Monahism și erezie (II)

Next Post

Cum se dobândește răbdarea?

Related Posts