În căutarea Raiului

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
 – Mama! Mama! Unde e Raiul?, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineață, de cum se trezi.
Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Și-atunci, s-a dus la tata, să-l intrebe.
– Nu știu…, caută-l singur!, îi spuse acesta obosit și se apucă mai departe de muncă.
– Unde? Unde e Raiul?, îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiți.
– Ce lume urâtă…, își spuse pentru sine puștiul.
– Ca să-l găsești, trebuie să părăsești satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. Și acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găsești un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ți spună unde este Raiul.
Zis și făcut. Și a doua zi de dimineață, când părinții lui nu se sculaseră încă, își luă o trăistuță cu câteva merinde și plecă furișându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma pașilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse și, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă țâșni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulți ani.
– Ce te aduce pe-aici, copilule?, îl iscodi acesta pe micul călător.
– Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, și cineva mi-a spus că tu știi cum trebuie să ajung.
Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
– Acum hai să mănânci ceva și să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.
Noaptea trecu repede… De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat așa, cu ochii deschiși, așteptând ziua. Bătrânul știa. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră și, către seară, dintre nisipuri, pustiul văzu cum se ridică niste ziduri de piatră și o clădire mare, cu o cruce în vârf.
– Ce este aceasta?, întrebă copilul.
– Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.
Și-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuțul care nu știa nimic de rosturile de acolo.
– Și ce-am să fac aici?, întreba copilul.
– Deocamdată, să faci curat, ai să mături și mai încolo om vedea.
Și timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare și sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl intrebă pe neașteptate:
– Cum merge, cum iți e?
– Mi-e foarte bine, răspunse puștiul.
– Am de toate.
Și-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simți liniștea și îl iscodi în continuare.
– Parcă ai ascunde ceva în suflet, așa ai tăcut… Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Iți lipsește ceva?
– Mie…, nimic, se hotărâ într-un târziu puștiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot așa, cu barbă și plete, ce stă legat, întins pe o cruce, și nu poate să se miște, și nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine și el la masă?, ridică puștiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân.
Părintele simți că trebuie să tacă. Așa că lăsă liniștea să vorbească.
– Da, așa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie și n-a făcut curat ca lumea!, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere și care auzise discuția.
Îngerul tăcerii, care tocmai se așezase pe umerii puștiului, dispăru.
– Acolo vei ajunge și tu, dacă nu faci treaba cum trebuie, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilașul se strecura nevăzut la bucătăria mănăstirii, fura ceva de mâncare și, fără să fie observat de nimeni, intra în biserică și o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
– Hai, vino să mânânci!, îi zice puștiul, uitându-se îngrijorat în stânga și în dreapta. Hai, că nu știe nimeni!
Și Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze și, mângâindu-l pe puști pe frunte, acesta nu-și dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută și că ușile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca și când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă și să glumească, cum nu mai făcuse puștiul niciodată în viața lui. Era atât de fericit că-și găsise un prieten! Dar el nu știa că urcase a doua treapta a Raiului: prietenia..
Azi așa, mâine așa, însă frații ceilalți din mănăstire au început să se întrebe:
– Unde-i copilul? Ce face? De ce lipsește seara mereu dintre noi?
Apoi, curioși, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; și-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii și, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiștiind ce să facă, au stat așa, înfricoșați, după zidurile groase ale bisericii, așteptând până noaptea târziu, când copilul a ieșit.
– Ce-ai făcut înăuntru?, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
– N-am facut nimic, răspunse puștiul tremurând.
– Minți! Spune ce-ai făcut?, l-au întrebat din nou călugării furioși.
– Am furat mâncare și am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce, răspunse copilul înspăimântat.
– Care Frate?, au întrebat, nedumeriți, pentru prima dată, monahii.
– Cel ce stă legat de cruce și nimeni nu-i dă de mâncare, răspunse puștiul.
– Și ce-a făcut Fratele?, au întrebat tulburați călugării.
– A coborât și-a mâncat, răspunse dintr-o suflare puștiul.
Și, în clipa aceea, toți cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu și el, la rândul lui, să tremure și, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
– Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească și pe mine la masă.
– Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mancare de la bucătărie?
– Da, poți să iei cât vrei, răspunse tremurând egumenul.
Și seara din nou coborâ peste mănăstire, iar puștiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucatarie, se îndreptă vesel spre biserică.
– Hai să mănânci!, îi striga el, mai vesel ca oricând. Și, din nou, Fratele cel Mare coborâ de pe cruce, îl mângâie și biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, ușile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume și câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puștiul și-a adus aminte de rugămintea egumenului.
– Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori și el să-l primești la masă.
Și, pentru prima oară, fața Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
– Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare… Sunt cu mult mai puține decât păcatele lui… Nu poate să vină.
– Nu poate să vină?, rămase uimit copilul.
– Nu!, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Și apoi, din nou, fruntea lor s-a descrețit și-au început să râdă și să glumească. Într-un târziu, copilul și-a luat la revedere de la Fratele cel Mare și s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aștepta tremurând.
– Ce-a zis Fratele?, întrebă acesta, gâtuit de emoție.
– A zis că nu te poate primi!, răspunse copilul.
– De ce?, întrebă înspăimântat egumenul.
– Mi-a spus că ai mai multe păcate decat toate firimiturile de pâine căzute pe masă.
Și atunci el, egumenul, se prăbuși în genunchi, într-un hohot de plâns.
– Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte.
Și, cu un gest disperat, se agăță de copilaș. Acesta îl privi surprins și-i spuse:
– Bine, am să-l rog din nou și mâine!
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri și gemete de pocăință. Copilul însă dormi liniștit. Și, din nou, treaba obișnuită prin mănăstire. Dar toți se făceau că lucrează.
Așteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
– Pot să iau mâncare?, întrebă, cu nevinovăție, copilul la bucătărie.
– Poți, îi spuse monahul, și-i umplu cu mâna tremurândă vasul.
Apoi, cu pași mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
– Hai să mâncăm!, spuse el Fratelui cel Mare.
– Hai!, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Și câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul își aduse brusc aminte:
– Te roagă egumenul să-l ierți… și să-l primești și pe el la masă!
Tristețea se așeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.
– Am înțeles…, spuse copilul, nu se poate.
– Da, nu se poate, răspunse Fratele cel Mare.
Și atunci, păcatul cel bun coborâ din nou în inima copilului și acesta îndrăzni.
– Dar Tu nu te gândești că acum mănânci din mila lui?, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Și sufletul Prietenului său mai mare fu mișcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
– Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Și cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post și rugăciune și, mai ales, în multă pocăință. A opta zi, dis-de-dimineață clopotele băteau.
– De ce?, întrebă nedumerit copilul.
– Bătrânul a plecat la Domnul, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Și atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
– Am văzut Raiul! strigă fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!, repetă el, pentru fiecare monah în parte.
– Nu se poate! strigau aceștia. Cum arată?
– E plin de iertare, murmură copilul.
Fragment din textul “Basmul din Carpați”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”