Duhovnicul Sava († 4 aprilie 1908), un mare nevoitor care a trăit la Schitul Sfânta Ana Mică, „omul înaltelor trăiri duhovniceşti”, era luminat de „raza strălucitoare a Soarelui dumnezeiesc” şi se îndulcea de trăiri duhovniceşti pline de veselie. Era încălzit de căldura dumnezeiască nestinsă şi luminat de adierile dulci ale Duhului Sfânt. Se îmbăta de frumuseţile negrăite ale „bunei cuviinţe dumnezeieşti”, de rânduielile îngereşti, de miresmele cereşti, de vederile tainice de „dincolo de catapeteasmă” şi de fulgerele dumnezeieşti ale luminii taborice. Şi astfel, încărcat cu harismele dumnezeieşti ale Duhului Sfânt, îi povăţuia pe cei înşelaţi de la întuneric la lumină, „luminat fiind şi luminând ca un soare cu lumina cunoştinţei pe toţi cei care se apropiau de el” (Sfântul Simeon Noul Teolog). A spovedit mii de creştini, pentru că era un duhovnic încercat şi putea rezolva toate felurile de încălcări ale Legii lui Dumnezeu.
Odată izbucnise în Halkidiki un mare război între o femeie creştină şi bărbatul ei, care se ocupa cu vrăjile. Acesta se desăvârşea cu ajutorul diavolului în arta vrăjitoriei. Femeia îl sfătuise de multe ori pe bărbatul ei să lase lucrarea diavolului, să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. Dar întotdeauna cuvintele ei nu erau luate în seamă. Într‑o zi femeia i‑a spus bărbatului ei cu furie:
– Ascultă‑mă! Mi‑ai făcut viaţa nesuferită. Dacă de Paşti nu te vei împărtăşi, te voi părăsi. În familia mea vreau să domnească Hristos, iar nu magia ta cu diavolii.
Auzind aceste cuvinte, bărbatul şi‑a venit în simţiri. S‑a dus la părintele Sava duhovnicul, s‑a mărturisit şi s‑a slobozit de diavoli. Acum vedea altfel lumea din jurul său.
Mergând spre Schitul Sfânta Ana, a văzut în partea dreaptă a cărării o scobitură mare într‑o stâncă. Acolo a ars cartea sa cu vrăji.
După câtva timp acesta l‑a întâlnit pe ucenicul duhovnicului Sava, pe părintele Ilarion, şi i‑a spus: „Să transmiţi părintelui Sava închinăciunile mele şi marea mea recunoştinţă pentru binele pe care mi l‑a făcut. Să‑i spui că am ars acea carte în peştera de mai sus”.
Atunci când părintele Ilarion a ajuns în dreptul acelei peşteri şi păşea liniştit pe cărare, a fost întâmpinat de o avalanşă de pietre mari care „vuiau şi se rostogoleau cu bubuituri înfricoşătoare”. Când părintele Sava a auzit de la ucenicul său înspăimântat cele întâmplate, i‑a spus: „Lucrare diavolească, fiul meu, solomonică…”
Dar şi alţii care treceau pe acolo aveau aceeaşi soartă.
Dar cu sfatul părintelui Sava, părinţii schitului au pus acolo o Icoană a Maicii Domnului şi o candelă. Şi astfel, prin prezenţa Maicii Domnului acolo, tulburările pe care le făceau diavolii pe acea cărare au încetat.
Astăzi toţi cei care trec pe acolo cântă „Cuvine‑se cu adevărat” sau „Născătoare de Dumnezeu” şi nu pătimesc nimic.
Extras din Patericul Maicii Domnului– Arhim. Teofilact Marinakis, Editura Evanghelismos.
