Preot Visarion Alexa
E mare bucurie că anul acesta ne-am putut ruga, am putut fi împreună în aceste seri ale Săptămânii Mari.
Nu ne dăm seama de cât de importantă este parohia, comunitatea și comuniunea, decât atunci când ne lipsesc.
Nu ne dăm seama cât de important este firescul, decât atunci când ni se ia.
Ați văzut vreodată un copil de numai câțiva ani, aflat la malul mării, cum încearcă să testeze apa, cum încearcă să facă sfios câțiva pași în ea? Se teme însă să meargă mai în adânc…
Așa facem și noi, trăim viața ca pe-o joacă și, de-am putea să ne privim de undeva de sus existența zilnică, ori am râde, ori am plânge.
Ne mâniem din te miri ce lucruri, ne bucurăm din te miri ce nimicuri, ne hrănim cu răutăți, trăim într-un orgoliu nemăsurat, purtându-ne adesea ca niște copii de doi ani care nu reușesc să împartă o jucărie.
Aceasta este viața noastră de zi cu zi și, rareori, reușim să trăim fulgerări ale veșniciei, pentru că suntem mai degrabă preocupați de nimicuri, de mizerii omenești care nu ne lasă să ridicăm ochii din pământ și să privim spre Cer.
Uităm că suntem făpturi celeste, nu biete găini care scurmă în pământ.
Cam așa petrecem anul și nici nu realizăm că timpul trece și că nu reușim să schimbăm nimic în lăuntrul nostru.
Trei sute șaizeci și cinci de zile ne rotim de dimineața până seara într-un vârtej de neoprit și ne promitem în fiecare seară că, începând cu dimineața următoare, vom fi altfel, vom fi mai puțin egoiști, ne vom purta cu mai multă grijă față de cei dragi.
Astfel ne trece viața și astfel ne prinde moartea, pierduți în aceste răutăți de neînțeles și parcă de neoprit.
Dar tot an de an, vine Învierea Domnului, vine Săptămâna Pătimirii și, dintr-o dată, nu mai ești doar un copil ce se joacă temător la marginea apei, ci te trezești în mijlocul ei.
Dintr-o dată te trezești aruncat într-un noian de gânduri, de simțiri, de întrebări și nu poți cuprinde ce se întâmplă, nu poți înțelege cum de un om nevinovat cade răpus de aceste bicisnicii și orgolii omenești, fără să se împotrivească.
E înnebunitoare iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Nu poți să-L privești pe Iisus răstignit pe cruce fără să te gândești cât de stupid a fost ca oamenii să-L omoare chiar pe Dumnezeu. De aceea, zilele ce urmează sunt cutremurătoare.
Iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om e copleșitoare.
Încercați să țineți măcar pentru câteva zile această “nebunie” a lui Dumnezeu în inima dumneavoastră. Încercați să înțelegeți că vine un moment în care vei sta singur în fața lui Dumnezeu.
Și acel moment se repetă la fiecare Paști, din an în an, până când se va întâmpla cu fiecare dintre noi (Paștile, în limba aramaică, înseamnă trecere). Moartea noastră este o trecere.
Omul, în clipa morții, rămâne singur. În zadar întinde mâinile către oameni, în zadar se uită către îngeri, nimeni nu-l mai poate ajuta.
Oare nu cumva Domnul, aflat pe cruce, ne spune nouă că această singurătate este cea mai clară trezire a noastră la existența veșnică?
Tu, singur înaintea lui Dumnezeu, afli ce cauți pe pământ și încotro te îndrepți. Săptămâna aceasta vedem singurătatea lui Dumnezeu. Iisus, părăsit, trădat încet, încet de toți oamenii, trăiește un moment de adâncă introspecție umană și de jertfă dumnezeiască.
Stai singur înaintea lui Dumnezeu, în sinceritate, înfruntându-te pe tine, pentru o clipă!
Făcând acest efort, omul își vine în fire, își îndreaptă sufletul și atenția de la lucrurile bicisnice în care își trăiește viața, privind spre Dumnezeu și înțelegând chemarea și lucrarea la care este chemat să participe.
În fiecare an, Paștile ne cheamă să revenim pe Cale. Dea Domnul să trăim adânc zilele acestea și, cu înțelepciune și cu înțelegere, să ne retragem din micimile omenești și din zbaterile inutile ale vieții, așezându-ne contemplativ, înaintea lui Dumnezeu, în fața crucii…
