de episcopul Anthony Bloom
Există clipe de viață duhovnicească, dar și de viață zilnică obișnuită, atât de frumoase, atât de splendide, încât ne fac ca să dorim ca timpul, viața, veșnicia să se oprească acolo și nimic altceva să nu se mai petreacă vreodată. Aceasta au simțit Apostolii, pe care Hristos i-a luat împreună cu El sus pe Muntele Schimbării la Față; aceasta a vrut să exprime Petru atunci când spunea: „Doamne, bine este să fim aici. Să zidim trei colibe, una pentru Tine, una pentru Moisi și una pentru Ilie, și să rămânem aici în mijlocul razelor acestei lumii imateriale și dumnezeiești, înfășurați în această minunată pace”.
Nici Petru, nici ceilalți Apostoli nu au luat aminte atunci la ceea ce ei înșiși, mai târziu, au transmis celorlalți, adică la faptul că Hristos S-a schimbat la Față (S-a arătat în strălucirea slavei celei veșnice) tocmai în clipa în care Moisi și Ilie Îi vorbeau despre călătoria Sa la Ierusalim și despre Răstignirea Sa. Aici, precum și în alte multe locuri din Noul Testament, vedem că Apostolii, ca și noi, erau destoinici să deosebească lucrurile strălucitoare și minunate, trecând adeseori cu vederea ce valoare aveau acestea pentru Hristos. Sfântul Serafim de Sarov, vorbind unuia dintre vizitatorii săi, a spus: „Cere de la Dumnezeu, în numele lui Hristos, tot ceea ce-ți trebuie, însă să-ți aduci aminte de prețul pe care Acela l-a plătit, pentru ca să ți se împlinească cu lesnire cererile tale”. Prin aceasta a vrut să spună: „Nu cere ceva nevrednic de dumnezeiasca dragoste jertfitoare, de moartea și de Răstignirea Mântuitorului Hristos!”.
Noi, așa cum au pătimit și Apostolii, când trăim cele mai frumoase clipe dorim ca timpul să se oprească și să rămânem pentru totdeauna, în ce? Într-o totală lipsă de griji, pentru a putea uita pentru totdeauna lucrurile înfricoșătoare care cândva s-au întâmplat în viața noastră sau în viața celorlalți; pentru a putea uita că există stări cum ar fi singurătatea, boala și frica; că există temeri de tot felul. Vrem să intrăm în minunata pace a lumii preschimbate pe care toți o așteptăm, care încă nu s-a descoperit, nu a devenit realitate, și în care suntem datori să credem și pe care, în anumite cazuri, suntem capabili s-o trăim în marea și minunata ei profunzime. Trebuie însă să ne aducem aminte că ni se dăruiește o astfel de experiență, pentru a putea să introducem lumina acestei Schimbări la Față în lumea cea întunecată, rece și întristată.
Atunci când Moisi a stat în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai și a fost luminat de slava Lui, atât de mult a fost absorbit în lumină, încât atunci când a coborât de pe munte, oamenii nu mai puteau suferi strălucirea feței lui. Astfel suntem datori să fim și noi după experiența unei schimbări minunate cerești sau pământești. Ceea ce s-a întâmplat Apostolilor și lui Moisi trebuie să ni se întâmple și nouă.
Moisi nu a rămas în munte să vorbească cu Dumnezeu, așa cum vorbește cineva cu prietenul său, pentru a se desfăta continuu de slava dumnezeiască, și nici Apostolilor nu li s-a îngăduit să rămână pe slăvitul Munte al Schimbării la Față. Ci Hristos le-a spus: „Sculați-vă, să mergem!”[1]. Așadar au coborât la câmpie, în câmpia Palestinei și acolo au întâlnit ceea ce ni se descrie: nemângâiata mâhnire a părinților și a cunoscuților unui copil care suferea de o boală incurabilă și poate ceva încă și mai rău: constatarea jalnică a faptului că Ucenicii lui Hristos, cărora tatăl copilului li se adresase, nu au fost în stare să-l ajute. Numai Hristos a putut ajuta și l-a făcut pe copil bine. Atunci când Ucenicii L-au întrebat de ce ei înșiși nu au putut să-l ajute, Hristos a răspuns: „Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”[2].
Se întâmplă ca uneori să ne învrednicim de experiența unei lumi metamorfozate, de experiența intrării în lumea unui mediu minunat, dumnezeiesc. Această experiență suntem datori să o păstrăm ca un dar prețios și apoi să ieșim în lume și să o împărțim cu ceilalți. Însă o vom putea transmite numai dacă ne vom asuma nevoința postului și a rugăciunii. Postul nu trebuie să fie numai postul firesc, ci depărtarea de orice are drept centru sinele nostru, de orice iubire de sine, de orice egoism, de orice lăcomie duhovnicească și sentimentală, de orice dorință de stăpânire sau de libertate necontrolată. Iar aceasta o putem izbuti numai dacă ne rugăm, nu numai repetând cuvintele unei rugăciuni, ci silindu-ne pe noi înșine să intrăm în duhul și cugetarea Sfinților; dacă ne vom strădui cu toată ființa noastră ca, înlăuntrul acestei lumi înnorate, întunecate și orfane, să rămânem în legătură cu Dumnezeul cel viu, Care este lumină, bucurie și viață.
Să cugetăm la Schimbarea la Față. Să cugetăm la clipele sau la perioadele din viața noastră în care am trăit într-o lume metamorfozată, în care orice dinlăuntrul și din jurul nostru era luminat cu adevărat de lumina dumnezeiască. Cu această lumină să ne apropiem de orice persoană, de toate împrejurările vieții. Să le oferim lumina lui Hristos.
[1] Ioan 14, 31.
[2] Matei 17, 21.
