Preot Ioan Istrati
Când mă sfărâmă urletul de disperare al lumii, intru în munte. Plec din gloata asudată de neființă, mă îndepărtez de toate durerile ei.
Poate vi se pare ușor să fii preot. Nu e.
E toată încrengătura durerii fără leac, toată revărsarea de răutate a lumii în bolile cumplite pe care le simți în carne prin oamenii veniți la tine. E cancer cu metastaze, suferință infinită, oameni pierduți, păcate îngrozitoare. Biserica preia toată mizeria lumii și o spală în Sângele preacurat al lui Dumnezeu. El nu Se scârbește de noi, de toată viclenia, neputința, trădarea, infecția noastră. Și noi preoții, bieți asistenți în operația asta gigantică de extirpare a iadului din suflete. E un război înfricoșat, o luptă de gherilă în tranșeele Liturghiei pentru a zdrobi legiunile demonilor pe care oamenii i-au asumat prin păcat.
Bebeluși pe moarte, știți voi ce e asta? Câtă suferință, și revoltă, și neputință, pentru un boț de om cu ochii de lumină care trebuie să moară pentru răutatea lumii. Și cancere care rod, depresii adânci de întuneric, disperare și gânduri de sinucidere. Și smerenia unor bieți oameni cu patrafir, condamnați la iubire, care își închipuie că pot să-L zguduie pe Dumnezeu din durerea Lui, după ce oamenii L-au omorât.
Treaba asta te termină. Nu mai ești bun de nimic. Duminica asta parcă s-au înțeles. Au venit copii bolnavi, cu autism, cu cancere, cu handicap grav, biete potire ale suferinței, icoane ale sfărâmării pe Cruce.
Și e tot mai greu.
Spuneam că intru în munte. Plec câteva zile. E tot mai greu că am o mie de datorii. Dar altfel aș muri.
Muntele e Biserica făcută de Dumnezeu. E aspru și abrupt ca pocăința. E toată frumusețea lui Dumnezeu revărsată în el. E răcoros ca poienile raiului. E verde si proaspăt ca inima pruncului cu viață în el. E plin de brazi care nu se desfrunzesc, cum Biserica e plină de Sfinți nemuritori. Noi cei abia vii suntem o minoritate pe Sfântul Disc al Cerurilor în Liturghie. Acolo, cu Dumnezeu, în muntele cel sfânt al Lui, e plin de Sfinți ca niște brazi veșnici.
Muntele (și Biserica) e urcuș. E asudare grea, mai ales pentru grașii lumii acesteia. E dor de cele înalte și sfâșierea neputinței de a ajunge în vârf. E liniște adâncă cutremurată doar de vuietul vântului venit de nicăieri. E statornicie și pace. E Icoană a Raiului, revărsată vertical peste univers.
De asta David pleca în munți ca să plângă când nu mai putea suporta fardul acestei lumi moarte.
Muntele e Biserică și Biserica e Munte. Al veșniciei și al iubirii lui Dumnezeu.
Așa că, atunci când nu mai răspund la telefon, nu mai bântui prin oraș, nu mai suport răutatea lumii, sunt plecat în munte.
