În Ortodoxie nu-L plângem pe Hristos

Preot Visarion Alexa

Este foarte important să înțelegem duhovnicește toate zilele acestea de dinaintea Paștelui și cred că cel mai important este să înțelegem sensul adânc al lucrurilor întâmplate.

An după an, în preajma Paștelui, punem accent pe felurite lucruri, ne gândim cum să organizăm masa, ce invitați să avem ca Sărbătoarea să fie cât mai frumoasă, însă este foarte important să știm de ce Părinții Bisericii au numit aceste întâmplări “Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”.

Dacă nu pricepem ce a făcut Domnul și cum a trecut prin ultimele Sale zile pe pământ, sigur că vom reduce totul la o sărbătoare “dulceagă”.

Dacă, după ce trec zilele de Sărbătoare, vom trăi o stare de anxietate și de tristețe, înseamnă că accentele Sărbătorii au fost puse greșit.

Vedeți dumneavoastră, ispita cea mare este ca noi să-L plângem pe El, să intrăm într-o dulcegărie a pătimirii lui Iisus. Însuși Domnul, în drum spre Golgota, le spune femeilor ce rămăseseră alături de El și-L plângeau: “Nu Mă plângeți pe Mine, femei ale Ierusalimului, plângeți-vă pe voi și pe fiii voștri!”.

Domnul nu are nevoie de lacrimile noastre, El a trecut prin lucrurile acestea teribile, de bunăvoie.

De bunăvoie a urcat pe cruce, de bunăvoie a trecut prin suplicii, prin moarte, pentru că era dornic să salveze sufletele iubite ale oamenilor, ale copiilor Lui, care până la venirea Sa au zăcut în iad și-n suferință.

Ortodoxia nu are suplicii, nu veți vedea pe cineva tânguindu-se plângăcios, noi nu-L plângem pe El, ci sentimentul ce ne cuprinde în fața acestei Măreții este asemănător cu acela pe care-l trăiește omul aflat la poalele unui munte foarte înalt.

Este cotropit, înspăimântat și uimit, plin de admirație. În Ortodoxie nu-L plângem pe Hristos, ci suntem plini de admirație față de Iubirea nebună pe care El o poartă pentru fiecare dintre noi și pentru întreaga umanitate.

Această uimire vine peste noi cu durere, cu dorință de schimbare, dar și cu multă recunoștință față de această lepădare de Sine pe care Domnul a făcut-o pentru noi.

De aceea, pentru foarte multe popoare, răstignirea Lui nu a fost un semn de fericire, ci un semn de lepădare totală.

Nici acum, popoarele orientale nu-L văd pe Hristos ca fiind eliberat, ca fiind aflat într-o stare spirituală înaltă, pentru că nu pot înțelege cum acest trup zdrobit, acest Om aflat în acea stare poate atinge înălțimi spirituale extraordinare.

Nu există fericire mai mare decât să-ți dai viața pentru oamenii pe care îi iubești, iar starea supremă pe care un om o poate atinge este aceea de a îmbrățișa cu dragoste pe cei care se îndreaptă spre el cu ură, cu dispreț și mânie, iar el îi îmbrățișează în numele iubirii pe care I-o poartă lui Hristos.

Aceasta este o iubire care ne schimbă, care ne cheamă să facem adânci transformări în relațiile cu cei din jurul nostru, este o iubire pentru care vei începe să reconsideri relațiile pe care le ai cu cei apropiați, cu cei din jurul tău, este o iubire care ne ridică din păcatele noastre, din nesimțirea noastră sufletească și din uitarea de Dumnezeu.

Când simți că nu mai ai putere, că nu mai ai sens, caută-l în cruce, căci în cruce este tot sensul și în “cadavrul tumefiat” ce va atârna pe ea…

Total
124
Shares
Previous Post

Afară din cămara lui Hristos

Next Post

Evanghelia zilei (Matei 26, 6-16)

Related Posts