La Chilia Cinstitei Cruci, fiecare zi a Cuviosului Paisie era „ziua Învierii”[1] și „Paștile Domnului, Paștile”[2]. După ce în anii dinainte semănase cu răbdare nevoințele sale ascetice, secera acum roadele bucuriei[3]. În „micul Rai” al colibei sale sărace, Dumnezeu îl hrănea cu bucurii paradisiace și de multe ori ajungea la starea de „nebunie dumnezeiască”. Iată ce scria într-o scrisoare de-a sa: „Am și eu o mică experiență a nebuniei duhovnicești, care se naște din dumnezeiasca dragoste. Atunci omul ajunge la «beția» dumnezeiască și nu vrea să se mai gândească la nimic în afară de Dumnezeu, de cele dumnezeiești, duhovnicești, cerești. Îndrăgostit de cele dumnezeiești, arde lăuntric, cu o ardere dulce, și izbucnește în afară «nebunește», în spațiul dumnezeiesc al bunei cuviințe, slăvind pe Dumnezeu”.
În această stare se simțea „netrebnicit” pentru această viață trecătoare. „Când se aprinde cineva de dumnezeiasca dragoste”, spunea, „nici nu doarme, nici nu mănâncă, ci face rugăciune neîncetată, nevoință și metanii și se hrănește mai mult din căldura cerească. Și dacă îi cere cineva să meargă undeva, se luptă, se străduiește să iasă din această stare, dar nu poate, ci cade la pământ… Din această pricină fuge mai adânc în pustie, ca să nu-l întrerupă”. Însă Părintele Paisie, cu toate că înseta mult după aceasta, nu putea să meargă „mai adânc în pustie”. Pe măsură ce trecea timpul, numele său atrăgea tot mai mulți oameni la chilia sa, încât a ajuns să-l considere „cel mai mare vrăjmaș al său”, de vreme ce se făcea piedică pentru viața isihastă. Singurul lucru pe care îl putea face era să se îndepărteze puțin în „adăposturi apropiate și depărtate”, așa cum le numea.
Cel mai obișnuit „adăpost” era o colibă improvizată, așezată într-o vale, mai jos de chilie. Acolo, „în groapa cea mai de jos”[4], în mijlocul unei vegetații dese, se făcea nevăzut de ochii lumii și se bucura „numai de contemplarea lui Dumnezeu și de dragostea arzătoare”[5]. Odată, un vânător l-a luat drept mistreț și a tras asupra lui cu pușca, însă Dumnezeu l-a păzit și nu l-a omorât. Această întâmplare nu l-a neliniștit deloc. Ceea ce l-a neliniștit și l-a mâhnit peste măsură a fost faptul că cineva l-a văzut acolo rugându-se în genunchi. „Aș fi preferat”, spunea, „mai bine să mă omoare, decât să mă fi văzut”.
Când pleca de la chilia sa, lăsa lângă poartă puțin rahat și o cutie mică cu însemnarea: „Scrieți numele voastre și orice vreți să-mi spuneți și lăsați-le în cutie și am să vă ajut mai târziu cu rugăciunea. Aici nu am venit să o fac pe dascălul, ci să mă rog”. Iar într-o scrisoare a sa din 1976, scria: „Pe măsură ce trec anii, simt tot mai mult nevoia de a mă îndepărta de oameni. Un loc complet necunoscut mult m-ar ajuta să mă apropii mai mult de Dumnezeu și să ajut mai mult făpturile sale. Mă rog mereu pentru aceasta și aștept răspunsul lui Dumnezeu”.
Părintele Paisie Îl ruga pe Dumnezeu să-l ajute să se îndepărteze de oameni, însă oamenii care căutau ajutor duhovnicesc și mângâiere alergau în număr tot mai mare la el și acest îndrăgostit de pustie era deja înrobit și de dragostea pentru toți oamenii în general și mai ales pentru cei aflați în suferință. Așadar, în vreme ce se ruga lui Dumnezeu „să meargă mai adânc în pustie”, în același timp îi cerea unui judecător, un cunoscut de-al său, să găsească o modalitate de a-l băga în închisoare, ca să-i ajute pe cei închiși.
În cele din urmă, dragostea pentru lumea chinuită, această dragoste curată și nobilă, care „nu caută ale sale”[6], l-a făcut pe Părintele Paisie să jertfească dragostea sa pentru pustie. Iată ce scria în legătură cu aceasta, într-o scrisoare de-a sa din 1978: „Din nefericire, programul mi-l fac oamenii, nu eu, așa cum făceam cu câțiva ani în urmă. De fapt, realitatea este că eu însumi îl fac, pentru că dragostea mea pentru ceilalți mă silește să ies…”.
Cuviosul îi primea pe oameni cu bunătate și cu simplitate, îi asculta cu atenție și cu răbdare și le vorbea cu smerenie și cu discernământ, nu ca un dascăl, ci ca un frate. De obicei, când voia să spună ceva, începea cu cuvintele „cred” sau „îmi spune gândul” și încheia cu „iertați-mă”. Pe interlocutorii săi îi poftea să stea pe un scaun aflat mai sus de al său și cu mare greutate îngăduia să i se sărute mâna. „Când îmi sărută cineva mâna”, spunea, „mă scârbesc de mine însumi”.
Se socotea pe sine însuși o cutie de conservă care strălucește la lumina soarelui, iar lumea o consideră aur. „Se întâmplă”, spunea, „să vină la mine oameni cu credința că o să întâlnească un sfânt, iar Dumnezeu, ca să le răsplătească credința, mă galvanizează pe mine, tinicheaua, și mă face să strălucesc în ochii lor. În felul acesta, lor le sporește credința, însă eu, după plecarea lor, rămân ca și mai înainte, cu rugina mea.”
Unor tineri, care l-au rugat să le spună ceva, le-a zis cu adâncă smerenie: „Ce să vă spun, măi copii, ce să vă spun? De atâția ani mă nevoiesc să ajung la zero și încă nu am ajuns”. Unui profesor, care, entuziasmat de cuvintele sale, i-a spus: „Părinte Paisie, ești sfânt!”, Cuviosul i-a răspuns: „Eu sunt mai rău decât un criminal, fiindcă acela a făcut douăzeci de crime, cu toate că ar fi putut, potrivit însușirilor rele moștenite de la părinții săi, să facă patruzeci, în vreme ce eu, dacă am făcut douăzeci de fapte bune, ar fi trebuit să fac, potrivit celor moștenite, patruzeci”.
Vizitatorii vedeau înaintea lor un ascet cu față strălucitoare, care transmitea pace și dumnezeiască mângâiere. Cei care îl auzeau spunând din inimă „Slavă Ție, Dumnezeule!”, intrau, pentru puțin timp, în atmosfera sa duhovnicească, a doxologiei și a neîncetatei părtășii cu Dumnezeu. Pășind împreună cu el în bisericuța Cinstitei Cruci, pășeau în spațiul rugăciunii. Odată, un tânăr se închina icoanei Maicii Domnului din bisericuță. Cuviosul i-a spus: „Dacă acum s-ar arăta înaintea noastră Maica Domnului, crezi că am mai sta să ne gândim pe ce glas să-i cântăm troparul: «De multe ispite fiind cuprins»[7]? Nu, ci am striga către ea din adâncul inimii noastre: «De multe ispite fiind cuprins, alerg către tine căutând mântuire»”. Rugăciunea din inimă a Cuviosului l-a cutremurat pe tânăr.
Altădată, l-a vizitat un funcționar public foarte supărat pe șeful său, pentru că din pricina lui pierduse o avansare în grad. Părintele Paisie l-a ascultat cu atenție. Apoi l-a apucat cu dragoste pe după umeri și l-a dus în bisericuță. I L-a arătat pe cel Răstignit și i-a spus: „Iată, Hristos i-a iertat pe cei care L-au răstignit. Tu nu poți să-l ierți pe acest om?”. Atunci inima acelui om s-a înmuiat și a spus: „Da, Gheronda, îl iert”.
[1] Irmosul Cântării întâia a Canonului din Duminica Paștilor.
[2] Idem.
[3] Vezi Psalm 125, 5.
[4] Psalm 87, 6.
[5] Vezi Sfântul Theolipt al Filadelfiei, Viața și opera, Scurtă deslușire spre amintire adusă de smeritul Theolipt al Filadelfiei la cele spuse și scrise evlavioasei Monahii Evloghia și celei împreună cu ea, Monahia Agatonica, par. 1, op. cit., p. 278.
[6] 1 Corinteni 13, 5.
[7] Primul tropar de la Cântarea întâia a Paraclisului Maicii Domnului.
Extras din Sfântul Paisie Aghioritul– Editura Evanghelismos, 2017.
