Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum)
„Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu, e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu, e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om. Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu, omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei vederi primordiale a lui Dumnezeu pierdută, amintire rămasă întipărită în conștiință.” Așa începea Sfântul Nicolae Velimirovici cuvântul său la Duminica a 7-a după Rusalii, cuvânt inspirat din dragoste și prețuire față de păstoriții săi. Pentru că orice cuvânt al nostru, dacă nu se naște din dragoste și sinceritate față de cel din fața noastră, nu poate fi ziditor al unei relații mântuitoare.
Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să străbatem aceste înălțătoare zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului și să fim martori, prin credință, ai Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfinții Apostoli s-au învrednicit să vadă cu ochii trupești, atât cât se putea, din slava lui Dumnezeu și au grăit despre aceasta. Însă cei doi orbi și cel mut despre care vorbește Evanghelia de astăzi au primit Harul lui Dumnezeu și tămăduirea de neputința lor prin lucrarea Mântuitorului Hristos și au vestit, la rândul lor, această bucurie tuturor. Prin intermediul simțurilor, o lume străină de noi devine a noastră; o lume exterioară devine parte a vieții noastre și capătă sens și valoare prin ceea ce avem în noi, credință, iubire și iertare. Orbii pe care-i întâlnește Mântuitorul Hristos în Capernaum nu au avut bucuria de a fi văzut răsăritul sau apusul soarelui. Aceștia nu au văzut chipul mamei sau al tatălui, nu au trăit emoția de a vedea chipul aproapelui și de a se bucura de frumusețea creației lui Dumnezeu. Uneori noi, deși avem ochi trupești, nu vedem frumusețea creației lui Dumnezeu, pentru că răutatea și păcatul întunecă modul nostru de a percepe frumusețea făpturii lui Dumnezeu.
Bucuria de a vedea frumusețea lumii
După ce Mântuitorul vindecă femeia în suferință de 12 ani și înviază pe fiica lui Iair, doi orbi se roagă stăruitor, intrând după El în casă, cu rugăciunea izvorâtă din credința născută în inimile lor din ceea ce auziseră despre El, la care se adaugă nădejdea de a fi întâlnit persoana Care poate să le vindece și lor suferința. Erau încredințați în sufletul lor că această întâlnire va aduce o schimbare în bine în viața lor. După cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „orbii devin dascăli ai rugăciunii stăruitoare”. Ei nu întârzie să mărturisească: „Da, Doamne!” (Matei 9, 28), mărturisire născută din suferință, dar și din încredere și smerenie. Fiecare dintre ei nu caută vindecarea pentru sine, în chip egoist, ci și pentru aproapele său aflat în aceeași suferință. Aceștia nu vedeau lumea, dar „se vedeau” unul pe altul prin împărțirea suferinței. Suferința trupească îi vindecase de egoismul nimicitor al iubirii și dăruirii. De aceea, Hristos îi vindecă pe amândoi, pentru ca amândoi să așeze, în locul suferinței, bucuria. Deși nu se precizează, intuim că orbii au rămas împreună și după ce au fost vindecați. Mântuitorul îi asigură că această minunată vindecare s-a întâmplat „după credința” lor, pentru a le dovedi că sunt parte a minunii și „pentru a-i face pe aceștia mai străluciți, iar pe ceilalți mai râvnitori”, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur. Mântuitorul le poruncește ca „nimeni să nu știe”. Ceea ce rostise Hristos în public „să nu știe stânga ce face dreapta” este spus acum „cu asprime”, într-o altă formă. Ei, însă, nu ascultă de cuvântul lui Hristos și devin apostoli în propovăduirea bucuriei. Ei văd acum și vor ca această bucurie a lor să fie împărtășită de toți.
Vindecarea celui mut, pricină de discuții și separare
„Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon, și fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 32-33). Această minune este săvârșită fără un dialog prealabil, întrucât el era mut, dar și din cauza faptului că nu poți stabili un dialog cu diavolul. Mântuitorul Hristos rostise în pustiul Carantaniei că „numai lui Dumnezeu să-I slujești”. Această minune a împărțit mulțimile între cei care „se minunau” și cei care cleveteau zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demon”. Orice intervenție a lui Dumnezeu în istorie, și aceasta se întâmplă în fiecare clipă, poate să facă lumină pentru unii sau poate să-i tulbure pe alții.
În cea de-a doua rugăciune de exorcizare de la botez preotul se roagă „să i se deschidă ochii gândului ca să strălucească în el (în cel care urmează să primească botezul) lumina Evangheliei”, iar înainte de citirea Sfintei Evanghelii preotul se roagă în Altar ca să „strălucească” în toți „lumina cea curată a cunoașterii” lui Dumnezeu. Evanghelia, vestea cea bună a mântuirii, a schimbat lumea, a transformat oamenii, a transfigurat relațiile și sufletele și a vindecat vieți. Atunci când o auzim trebuie să ne schimbe și pe noi. Evanghelia devine astfel fapta cea bună din viața noastră, împlinită din conștiința legăturii cu Dumnezeu.
Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre
Ce ar putea însemna această minune pentru noi, cei de astăzi? Suferința, ca parte din existența noastră pământească, este văzută diferit de la o persoană la alta. Timpul suferinței poate fi convertit de cel care suferă într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăți și al consimțirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor. Suferința orbilor a fost șansa întâlnirii lor cu Dumnezeu, dar și a apropierii lor, a unuia de celălalt, a sentimentului că cineva este lângă tine în momente grele și că împărtășește câtuși de puțin din suferința ta, deși, uneori, suferința devine și spațiu al singurătății. Suferim fiecare în parte, așa cum nu o poate face altcineva în locul nostru. Suferința trupească și cea sufletească ne fac mai transparenți în relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii și ne ajută să devenim încrezători în ceea ce primim de la ceilalți. Fragilitatea umană în suferință ia locul orgoliului și cutezanței nemăsurate. Suferința ne dă un sentiment al neputinței și al dependenței noastre de altcineva. Sfântul Apostol Pavel va fi întărit de cuvântul lui Dumnezeu: „Îți este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”, bine știind că în slăbiciuni locuiește puterea lui Hristos.
Orbii vin la Hristos, iar mutul este adus. Acestea sunt căile sigure ale dobândirii tămăduirii sufletului și trupului. Prima cale este aceea de a merge către Hristos cu o credință vie, cu nădejde în puterea Sa dumnezeiască și cu smerenia de a fi îmbrățișați de iubirea desăvârșită a Mântuitorului. Cea de-a doua cale este de a-i duce la Hristos pe cei pe care suferința îi ține legați de patul suferinței. Să-i ducem și să-i încredințăm lui Hristos, Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor, cu o iubire care „pe toate le nădăjduiește” și cu o credință asemenea cu a celor patru despre care citim în Evanghelia altei Duminici. Pentru că adevărata bucurie este aceea care nu uită suferința și care se naște din lumina Crucii și înflorește din Învierea Mântuitorului. În „Anul omagial al pastorației şi îngrijirii bolnavilor”, Biserica se dovedește a fi un loc al vindecării, tămăduirii și descoperirii iubirii. A devenit normă pentru teologia contemporană cuvântul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian: „Rugați-vă pentru cei care nu știu, nu pot sau nu vor să se roage!”. În dragostea noastră de a-i vedea sănătoși pe ceilalți pot străluci nădejdea și bucuria Învierii lui Hristos. „Miluiește-ne!” – devine strigătul suferinței împărtășite, al suferinței care nu mai încape în propria viață. Doar rugăciunea transformă crucea suferinței în lumină a cunoașterii.
Mulțimea se minunează de cele întâmplate. Femeile mironosițe au plecat și ele de la mormânt, „minunându-se în sine de cele întâmplate”; Apostolul Petru se miră și el la ușa mormântului. Sunt exemple care ne ajută să ieșim din siguranța definită de propriile concepții despre viață și să trăim sentimentul de uimire care ne asigură de prezența delicată a lui Dumnezeu în lume și în viața noastră și de faptul că lumea aceasta are profunzimi pe care nu le putem identifica totdeauna.
Să ne dea și nouă Preabunul Dumnezeu să trăim „prin credință, nu prin vedere”, pentru a urma calea aici, pe pământ, „cu răbdătoarea nădejde”, măsurând iubirea lui Dumnezeu nu cu măsura încercărilor prin care trecem, ci prin măsura crucii Mântuitorului Hristos.
† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Sursa: http://ziarullumina.ro.
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum
