„Dacă ar vedea oamenii cu câtă slavă liturghisește preotul, ar cădea la pământ, înaintea acestei vedenii. Și dacă preotul însuși s-ar vedea pe sine însuși, de câtă slavă cerească se află înconjurat, atunci ar deveni un mare ascet și s-ar nevoi să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt, ce se află în lăuntrul său”. Cu aceste cuvinte, Sfântul Siluan Athonitul descrie chipul clericului și slujirea cea sfântă la Jertfelnicul Bisericii noastre.
Atât de mare cinste păstrează Dumnezeu omului aceluia care în chip liber și nesilit spune al său „da” la chemarea lui Dumnezeu și la invitația aceea pe care i-o adresează Marele Arhiereu Iisus Hristos, căci potrivit Sfântului Mucenic Iustin, „izvorul celor sfințiți este Hristos. Aceasta înseamnă că Apostolii care au primit preoția de la Acela și preoții de astăzi, care temporal se află la atâta distanță de arătarea lui Hristos pe pământ, au cu toții aceeași relație cu Hristos și au cu toții deopotrivă desăvârșită preoția lui Hristos”.
Sfântul Nicolae, Episcopul Ohridei, spune că: „Când sărutați mâna preotului vostru, sărutați întregul lanț al Cuvioșilor și al Sfinților Preoți și Ierarhi, de la Apostoli până astăzi… Sărutați pe toți Îngerii pământești și oamenii cerești, care pe pământ au împodobit Biserica, iar acum împodobesc Cerul!”.
Dacă așa stau lucrurile, atunci care este cel desăvârșit, cel curat, cel neîntinat, vrednic de a fi împodobit cu harul preoției? Biserica noastră spune că nimeni nu este vrednic să primească un atât de mare dar și o astfel de binecuvântare cerească. Oricât de vrednic ar fi, oricâtă bunătate ar avea, oricâte cunoștințe și calități ar avea, numai cu iubirea de oameni, dragostea și pogorământul lui Dumnezeu se face cineva vrednic, pe cât este cu putință firii omenești.
Undeva un Sfânt al Bisericii noastre spune că „nu trebuie să uităm vreodată că toți suntem nevrednici de preoție. De aceea, preotule, ia aminte și îngrădește-te pe sineți. Căci acela care spune că este vrednic să devină preot, nu-și are toate mințile. Așadar, de fiecare dată când liturghisești, să te tânguiești pe tine însuți. Și să spui: Milostiv fii mie, păcătosului!
Cât de cutremurătoare sunt aceste cuvinte ale sfântului, care ne încredințează că fără dumnezeiescul Har, nimeni nu poate răspunde la chemarea acestei înalte vrednicii, dăruită de Domnul nostru, Care a venit în lume să risipească stăpânirea morții. Să înnoiască și să-l replăsmuiască pe omul rănit de patimile și păcatele sale. Să -l povățuiască la viața cea veșnică și să-l facă părtaș al Împărăției Sale veșnice.
Iată, așadar, ce primește zidirea din mâna Ziditorului. Preoția! Este puțin? Este un lucru mic? Lipsit de însemnătate? Desigur că nu. Dimpotrivă, este cea mai mare vrednicie duhovnicească și slujire pe care o poate da Preamilostivul Dumnezeu omului de țărână, deoarece îl face împreună-lucrător la lucrarea lui mântuitoare.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune într-un loc: „Ca pe o făclie aprinde Dumnezeu pe preot și-l pune în sfeșnicul prealuminos al slujirii preoțești. Îl vrea să strălucească, să lumineze Biserica Sa. Credința sa, învățătura sa și viața sa să nu aibă nicio întinăciune de înșelare și păcat. De ce? Ca să vadă mulțimile credincioșilor strălucirea chipului său și, îndreptându-se spre virtute, să-L slăvească pe Marele Dumnezeu”.
Atât de mare este înălțimea preoției, încât cel care o primește, se învrednicește „să împartă Harul necreat al lui Dumnezeu prin Tainele Bisericii noastre, mai ales prin Sfânta Euharistie. Se învrednicește să primească o cinste mai mare decât a îngerilor, să devină slujitor între Dumnezeu și oameni; să slujească la nevoile credincioșilor, să se facă slujitor al iubirii de oameni”.
Să se jertfească pe sine pentru aproapele. Domnul nostru Iisus Hristos a spălat picioarele celor 12 Ucenici ai Săi, fără să-l nesocotească pe Iuda.
Clericul este chemat în fiecare clipă a vieții sale să-L urmeze pe Domnul său. Să se jertfească pentru poporul lui Dumnezeu. În inima lui trebuie să încapă toți, fără vreo excepție. Să ardă precum făclia, ca să se lumineze și să se încălzească inimile oamenilor îndurerați, deoarece în prisosul inimii deschise găsește omul odihna și pacea. Să lumineze cu cuvintele și faptele sale întunericul care stăpânește în zilele noastre din pricina mai ales a crizei duhovnicești, care provine din depărtarea oamenilor de viața în Hristos.
