Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pildele lui Solomon 1:7).
De ar şti cineva numărul întreg al stelelor de pe cer şi numele toate ale peştilor din mare şi numărul fierlor de iarbă din câmpii şi obiceiurile toate ale tuturor fiarelor pădurii, dar nu ar avea frică de Dumnezeu, atunci cunoaşterea lui ar fi asemenea apei dintr-un ciur. Iar cunoaşterea aceasta l-ar face pe acel om mai laş şi mai înspăimântat în faţa morţii decât cel mai ignorant dintre oameni.
De ar putea cineva să ghicească toate gândurile oamenilor şi să prezică soarta omenirii şi să dea pe faţă toate tainele pe care pământul le ascunde în măruntaiele lui, dar nu ar avea frica de Dumnezeu, atunci cunoaşterea lui ar fi precum laptele vărsat într-un vas spurcat, pe care nimeni nu-l poate bea. Iar în ceasul morţii lui, înţelepciunea unui astfel de om nu ar străluci nici măcar cât un cărbune aprins fără flacără, ci i-ar face noaptea morţii lui încă şi mai întunecoasă.
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Căci cum ar putea vreodată sfârşi bine cel care nici nu a început vreodată bine? Căci oricine a luat-o din capul locului pe o cărare greşită trebuie mai întâi să se întoarcă înapoi de unde a pornit şi să păşească din nou, dar pe cărarea dreaptă.
Cel care nu are frică de Dumnezeu nu poate avea dragoste faţă de Dumnezeu. Dar ce spunem noi? Mai bine să zicem că cel care nu are frică de Dumnezeu nu poate avea nici credinţă în Dumnezeu.
Cei mai mari nevoitori, cei care îşi omorau patimile şi care trăiau în înfrânare zi şi noapte timp de câte patruzeci şi cincizeci de ani, erau până la moarte plini de frica de Dumnezeu, şi aceştia, cei mai sfinţi dintre oamenii muritori, strigau din adâncul sufletului lor în ceasul morţii: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!»
Frica de Dumnezeu este sarea oricărei evlavii. Dacă nu avem sarea aceasta, atunci toată evlavia noastră este tară vlagă şi insipidă. Frica de Dumnezeu încinge mijloacele noastre, înfrânează stomacurile noastre, ne face inima să fie mereu trează, ne disciplinează mintea şi ne biciuieşte mereu voinţa. Căci unde s-ar mai afla pocăinţa fără frica de Dumnezeu? Unde smerenia? Unde înfrânarea? Unde curăţia? Unde răbdarea? Unde slujirea aproapelui şi ascultarea?
O, fraţilor, să îmbrăţişăm şi noi acest cuvânt al sfântului adevăr: Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. O Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, sădeşte frica Ta în inimile noastre.
Căci noi pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci. Amin.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
