Îndată, dacă este cu putință, să vărsăm lacrimi

Era un oarecare ucenic, care nu făcea ascultare de starețul său și îl mâhnea cu multa sa trufie. Întotdeauna la fiecare poruncă a starețului său voia să-și susțină părerea sa. S-a întâmplat ca Dumnezeu să-l ia pe acest ucenic și starețul său, care era om sfânt, socotea întru sine că ucenicul său nu s-a mântuit. A mers la un alt stareț, mai mare decât el, și îl ruga, zicând:

– Gheronda, vă rog să vă rugați pentru ucenicul meu, ca să-l mântuiască Dumnezeu, fiindcă era neascultător, egoist, trufaș și împotrivă-grăitor.

– Să ne rugăm, părinte…

Și s-au rugat destule zile cu multă postire. Apoi starețul ucenicului l-a văzut în vedenie afundat într-un lac de foc și arzând. Și l-a întrebat:

– Fiule, cum ai ajuns aici?

Iar acela, care încă păstra trufia luciferică, a răspuns starețului său:

– Părinte, aici sub picioarele mele am un episcop!

Voia să spună că el stă deasupra unui episcop, adică exista altul mai rău decât el.

– Nici chiar iadul, i-a răspuns starețul, nu te-a smerit, fiul meu? Ei, atunci rămâi acolo.

Și îndată vedenia a luat sfârșit.

Tradiția ascetică are nenumărate astfel de istorioare, care validează neîndoielnic dogma Bisericii noastre, care spune că iadul păcătoșilor nu este în conștiință, ci este ipostatic (real). Iar acești oameni, despre care am spus mai sus că pun la îndoială tâlcuirea acestei dogme, „morfolesc” că Hristos a vorbit parabolic în Evanghelia Sa despre cuptorul de foc și de scrâșnirea dinților și de viermele cel neadormit. Ei spun că acestea sunt simbolice și că nu se potrivesc cu realitatea. „Cum e cu putință, spun ei, ca sufletul ca și duh să fie chinuit într-un iad material? Oare Dumnezeu are cazane cu smoală și foc în care arde sufletele? Poate coexista un astfel de iad material cu ceva duhovnicesc? Căci sufletul este duh, pe când focul și duhoarea și toate celelalte arată ceva material”.

Toți aceștia nu cunosc că la a Doua Venire a lui Hristos trupul omului va fi nestricăcios, înduhovnicit, fără de moarte? Precum Hristos a murit și „Cel întâi-născut între cei morți S-a făcut” și Trupul Său a devenit nestricat și nemuritor, în același chip al nestricăciunii se vor preschimba și celelalte trupuri ale tuturor oamenilor. Prin urmare, vom trece la o altă fire, la o fire care este asemenea cu firea iadului spiritual, „cel gătit diavolului și îngerilor lui”.

Demonii, care au conștiința că au fost îngeri, că s-au mândrit și au căzut din slava cea dintâi pe care o aveau, cunosc Cine este Dumnezeu și știu ce-i așteaptă. Și se bucură foarte mult când se răzbună pe Dumnezeu, când fac ceva rău împotriva Lui. Dacă iadul este numai în conștiința oamenilor, atunci demonii cu astfel de conștiință ce o au, nu ar fi avut iad; demonii nu ar fi putut să fie chinuiți într-un asemenea iad. În care iad va trimite așadar Dumnezeu pe păcătoși împreună cu demonii la Judecata Celei de a Doua Veniri? În iadul duhovnicesc, în același iad, unde se vor afla și se vor osândi ipostatic (în chip real) demonii și păcătoșii.

Ceea ce ne mai rămâne, frații mei, este să credem neclintit că noi, creștinii ortodocși, dacă nu ne vom pocăi, dacă nu vom plânge, dacă nu ne vom schimba viața, ne vom osândi. Și iadul acesta înfricoșător și veșnic va fi moartea veșnică și despărțirea sufletului nostru de Preadulcele nostru Hristos.

Să ne silim pe noi înșine, să luăm aminte la viața noastră, astfel încât să fie vrednică de mântuire. Ca niște oameni greșim, fără nicio excepție, deoarece fără de păcat este doar Dumnezeu. Mult sau puțin, cu toții am păcătuit, am întristat, am amărât și am otrăvit inima lui Dumnezeu. Acum trebuie să o îndulcim și să o bucurăm prin pocăință și schimbarea noastră. Și la fiecare păcat al nostru, la fiecare abatere, îndată să ne întoarcem mintea și cuvântul lăuntric către Dumnezeu și să spunem: „Dumnezeul meu, am păcătuit, am greșit. Iartă-mă!”. Și îndată, dacă este cu putință, să vărsăm lacrimi și în virtutea acestei pocăințe și a lacrimilor, să primim iertare de la Dumnezeu. Iar când vom ajunge sub epitrahil, să primim, desăvârșita iertare de la Dumnezeu.

Veți fi cunoscut bucuria și odihna sufletului în vremea mărturisirii și a primirii iertării. Chiar și numai simțirea că pentru toate câte am spus, pentru toate câte am greșit, pentru toate câte L-am amărât pe Dumnezeu, în clipa de față primesc iertarea, mi se deschide ușa Raiului, sunt izbăvit de deznădejde în vremea morții, este suficientă să mă odihnească.

Căci cum va deznădăjdui omul în vremea morții, când conștiința lui mărturisește că prin lege a primit iertarea tuturor păcatelor sale? Deznădejdea îl cuprinde și-l zdrobește numai pe acela care a ajuns nepocăit și neîndreptat la moarte. Prin urmare, suntem fericiți nu numai pentru că primim iertarea prin spovedanie, ci dobândim și izbăvirea de deznădejde care vine în ceasul cel înfricoșător al despărțirii sufletului de trup.

Dacă creștinul aceste realități, aceste adevăruri, pe care le vedem în faptă, le pune înlăuntrul său, cugetă la ele și le trăiește, se naște din acestea o lumină a dumnezeieștii frici în sufletul său. Iar când această dumnezeiască lumină strălucește, omul își îndreaptă corect conștiința sa și merge pe calea lui Dumnezeu.

Vreau să urez smerit, nu numai celor de aici, dar și tuturor creștinilor să se învrednicească de această pregătire mântuitoare pentru moarte și să se desfăteze în locul fericirii, care este binecuvântatul Rai, Ierusalimul cel de Sus. Amin.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.