Îndrăzneala sfântă a preotului în scrierile unui isihast anonim

Despre preoție au scris mulți Părinți ai Bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Dialogul, iar mai aproape de zilele noastre, Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Cu toate acestea, există câteva fragmente cu adevărat deosebite pe care le regăsim într-o mică scriere a unui isihast rămas anonim în care ne sunt descrise cu fervoare gânduri foarte profunde despre preoție și viețuirea împreună cu Dumnezeu pe care o presupune aceasta.

Preotul este vorbitor prin excelență cu Dumnezeu. Cu toții încercăm să vorbim cu Dumnezeu, cu mai multă sau mai puțină atenție, cu o râvnă dedicată sau slăbiți de o delăsare lăuntrică. Însă preotul trebuie să-și asume sarcina acestui dialog în mod continuu, nu doar atunci când se află în fața Sfintei Mese sau când își rostește rugăciunile din canonul său personal. Preotul trăiește permanent cu Dumnezeul căruia Îi slujește. Și orice lipsă a rugăciunii sale, a meditării la misiunea sa, orice ricoșeu al patimilor din lumea văzută, orice grijă, orice gând lăsat în voia lui îl pot despărți cu ușurință de acest dialog interior cu Dumnezeu. Prin rugăciunea neîncetată la care fiecare preot care și-a cunoscut vocația și chemarea interioară încearcă să aspire, se dialoghează continuu cu Dumnezeu. Și, prin aceasta, preotul se învrednicește de sfânta îndrăzneală de a mijloci și de a cere cele bune pentru credin­cioșii pe care îi păstorește și pentru lumea întreagă. Isihastul anonim afirma: „De aceea, așadar, au evlavie dumnezeieștii îngeri față de preot și îl cinstesc. Deoarece preotul vorbește fără teamă cu Împăratul tuturor, Iisus Hristos, la care îngerii nu îndrăznesc să privească, cinstind măreția slavei Lui și neputând să vadă strălucirea dumnezeiască și nespusă a feței Sale. Preotul vrednic vorbește împreună cu Hristos În­suși gură către gură, precum vor­bește un prieten neînșelător și mult iubit cu prietenul său sincer și adevărat. Și, precum atunci când ai curaj și prietenie multă cu un om mare, mergi la el și îi spui ceea ce ai de spus, la fel și preotul, având curaj față de Hristos, pentru harul și vrednicia preoției, merge la Acesta și-I spune toate tainele sale într-o convorbire tainică, adică cu voce foarte atentă, liniștită și măsurată. Deoarece în felul acesta spune preotul rugăciunile, arătând două lucruri. Unul este măreția fără de margini a acelei persoane către care vorbește și celălalt iubirea curată și curajul mare pe care îl are față de acesta cel care îi vorbește” (Isihast anonim, Vedere duhovnicească, trad. de pr. Constantin Coman, Bu­cu­rești, Ed. Bizantină, pp. 198-199). Pe culmile preoției se poate ajunge la această treaptă a vorbirii cu Dumnezeu ca și cum te-ai afla în fața celui mai credincios Prieten al tău. Starea în care frica a plecat și a lăsat loc iubirii și cre­dinței desăvârșite. Când ești gata să primești orice din mâna lui Dumnezeu și să accepți să îți fie refuzat sau împlinit totul pentru că te încrezi în El mai mult decât în propria ta viață, simțire, inteligență, gândire. Atunci, Dumnezeu este asemenea unui Prieten, nu asemenea unui Stăpân. Iar tu devii pentru el ca un fiu, nu ca un rob sau o slugă.

Lacrimile preotului

Semnul îndrăznelii curate a preotului înaintea lui Dumnezeu constă în lacrimile sincere pe care acesta le revarsă din simțirea înfocată a inimii sale. Pe măsură ce preotul își curățește viața lăuntrică, renunțând la patimile sale, purtând de grijă cuvintelor pe care le rostește și bucurându-se tot mai mult de simțirea Harului dumnezeiesc, din ochii săi izvorăsc lacrimi sfinte, desăvârșite, care-l umplu de veselie. Pe ultima lor treaptă, lacrimile nu mai sunt cele de pocăință pentru relele săvârșite, ci sunt pline de bucurie, sunt lacrimi ale minunării de iubirea și mângâierea pe care Harul dumnezeiesc le revarsă asupra sufletului preotului. Isihastul anonim spune: „Când preotul curat își face rugăciunile înainte de a începe Dumnezeiasca Liturghie, inima lui se bucură, deoarece simte pe Cel pe care urmează a-L primi. […] De aceea, preotul acela plânge dulce-dulce și mângâietor pentru Hristos cel Preaiubit lui. Și cu cât plânge neîncetat dulce-dulce pentru Iisus, cu atât prisosește dulceața bucuriei. Deoarece lacrima cu care plânge inima când preotul vorbește cu Hristos prietenește, gură către gură, această lacrimă, spun, este nu­mai bucurie, numai desfătare duhovnicească, numai mângâiere, liniște și dulceața inimii și cugetului. Acest Har este revărsat de Hristos ca un mir ceresc în inimă, adică peste omul tainic și nevăzut, adică în sufletul preotului curat, pentru a-l îndulci cu acest Har, pentru a-i da curaj să se apropie de El și să nu se teamă de focul dumnezeirii” (Isihast anonim, Vedere duhovnicească, p. 199). Dacă preotul a crescut cu adevărat duhovnicește, atunci se va învrednici încetul cu încetul de acest mare dar al lacrimilor. Însă trebuie să învețe să-și ascundă această nevoință față de ochii celorlalți! Preotul care plânge din orice este un eșuat spiritual. La fel și cel care simte nevoia să-și descopere adânca simțire în fața celorlalți. Primul se îndreaptă spre pierderea minților, cel de-al doilea spre capcana slavei deșarte. Lacrimile sunt un dar dumnezeiesc. Ele vin și pleacă în acord cu voia dumnezeiască, nu cu voia noastră. Și, de aceea, trebuie tăinuite. Când preotul va plânge pentru păcatele sale și ale celorlalți, și, de va binevoi Dumnezeu, se va bucura și de lacrimile desăvârșirii, toate acestea vor face parte din viața sa tainică împreună cu El, nu vor fi obiect de studiu și analiză pentru ceilalți.

Bucuria slujirii sfinte

Pentru a dobândi îndrăzneala sfântă în rugăciunea sa, preotul are nevoie de o pregătire duhovnicească. Este foarte grav atunci când un preot, din lenevie, nu-și mai îm­pli­nește canonul de rugăciune personal și nu se mai pregătește pentru primirea Sfintelor Taine prin rostirea canonului euharistic și a celor 12 rugăciuni patristice care-l înso­țesc. Pregătirea preotului cuprinde și meditația la cele sfinte, faptele de milostenie, pomenirea cu osârdie a celor care i-au cerut aceasta, dar și păstrarea unei minți și a unei inimi necuprinse de gândurile necurate care-l vor asalta din răutatea vrăjmașului nevăzut. „Așadar, preotul care dorește să slujească fără de osândă Dumnezeiasca Liturghie trebuie să aibă o viețuire fără de osândă, adică să fie curat de orice gând trupesc și duhovnicesc. […] Citirea cuvintelor sfinte să nu lipsească de la acesta. Poruncile lui Hristos să împărățească înlăuntrul lui. Precum mănâncă Preacuratul Trup al lui Hristos și bea Preacinstitul Sânge al lui Hristos cu gura lui, la fel să fie curat la înțelep­ciunea gurii și la înțe­lep­ciunea sufletului. Să gândescă bine al cărui slujitor este și pe cine slu­jește. Să se teamă de slujirea lui, dar și să se bucure de ea. Să se cutremure cu trupul și să se bucure cu sufletul. Să aibă trupul supus vo­inței sufletului și sufletul supus voinței Domnului. Să trăiască nu el în sinele său, ci să trăiască Hristos în el” (Isihast anonim, Vedere duhovnicească, pp. 207-208).

A-L lăsa pe Hristos să trăiască în tine – iată o definiție a preoției demnă de a fi aplicată. Pentru că numai atunci poți îndrăzni să-I spui tot ceea ce ai pe inimă, numai atunci poți, din iubire de oameni, să te rogi fierbinte pentru fiecare făptură de pe fața acestui pământ, numai atunci vei vărsa acele lacrimi binecuvântate, care nu ard cu tristețe, ci umplu de veselie inima ta, preotule al Dum­nezeului celui Preaînalt.

Pr. Adrian Agachi

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
171
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Marcu 13, 14–23)

Next Post

Viețile Sfinților – februarie, ziua 15

Related Posts