În data de 4 februarie 2025, cronica Ortodoxiei românești încrustează în existența ei sărbătorirea a 100 de ani de când Întâistătătorul ierarhiei sale bisericești a fost încununat cu cea mai înaltă vrednicie, consfințită de pravila și tradiția Sfinților Părinți, demnitatea de Patriarh.
Desigur că în istoria creștinătății răsăritene un secol de patriarhat românesc nu înseamnă foarte mult, dacă ne gândim că unele țări ortodoxe s-au bucurat de un astfel de statut încă din vremuri străvechi: la sud de Dunăre, Patriarhia de Târnovo a primit recunoaștere în 1235; la sârbi, după ce Ștefan Dușan, rege al Serbiei din 1331, și-a însușit titlul imperial de țar, Arhiepiscopia de Ipeć a fost ridicată la rangul de Patriarhie, iar Arhiepiscopul Ioanichie, la demnitatea de Patriarh, în 1346. Biserica Rusă și-a declarat autocefalia în anul 1448; ulterior, la 26 ianuarie 1589, Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea a înălțat-o la rangul de Patriarhie, Mitropolitul Iov al Moscovei devenind Patriarh. Chiar dacă aceste scaune patriarhale n-au dăinuit vreme îndelungată, din pricina vitregiei împrejurărilor istorice, atunci când s-au ivit din nou circumstanțe prielnice, ele s-au reactivat pe străvechile temelii, cum s-a întâmplat cu Patriarhia Rusă în anul 1917, cu cea Sârbă în 1922 și, apoi, cu cea Bulgară, în 1953.
O „împlinire a vremii” şi o recunoaştere a statutului istoric
Într-un asemenea context istoric, hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 4 februarie 1925, care a statornicit ridicarea Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei din treapta de Primat al României la cea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, se vădește, fără doar și poate, o „împlinire a vremii”, având în vedere creștinismul românesc de mai bine de un mileniu, reprezentând totodată un act de dreptate și responsabilitate al Bisericii strămoșești, recunoscându-se contribuția acesteia la propășirea Ortodoxiei universale.
Ctitorirea Patriarhiei Române a însemnat cinstirea după vrednicie a întregului nostru trecut bisericesc de lupte și de jertfe, dar și răsplata binecuvântată a noianului de suferințe, precum și recunoașterea faptelor consecvente de milostenie ale Bisericii românești față de Patriarhiile istorice: robite prea adeseori de dominația otomană, ele au avut nevoie de sprijin material consistent ca să dăinuiască.
În anul centenar al Patriarhiei Române se cade să amintim mai des noi, dacă alții au uitat s-o facă, de ajutorul vital acordat de Țările Române Ortodoxiei din Balcani, Asia Mică, Arabia, Siria, Grecia, Egipt și Palestina. Să nu uităm că românii au oferit casă primitoare și inimi deschise multor vlădici și patriarhi din Orient care poposeau la noi pentru sprijin material, fără de care nu și-ar fi putut păstra identitatea lor națională și religioasă. S-a întâmplat în acea perioadă să se afle în Țările Române câte doi sau trei patriarhi deodată, ajunși să ceară ajutor financiar de la domnitorii, ierarhii sau boierii români. Au existat situații când au sfințit la noi Sfântul și Marele Mir. Nu mai puțin de 10 Patriarhi ecumenici care au păstorit în veacul al XVI-lea Constantinopolul au fost în vizită pe pământ românesc. Mulți ierarhi din Răsăritul creștin nu doar că au vizitat pământul românesc, ci au și trăit, cum au fost Patriarhii Ierusalimului Teofan, Dositei și Hrisant. S-au făcut și alegeri ori sfințiri de patriarhi la noi, spre exemplu: Paisie, egumenul Mănăstirii Galata din Iași, ales și hirotonit Patriarh al Ierusalimului în Biserica „Trei Ierarhi” din Iași, în anul 1645. Slujba hirotoniei a fost săvârșită în ziua de 23 martie, de către Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, Episcopii Anastasie de Roman, Grigorie de Larisa și Lavrentie de Casandra.
Pecetluire a eforturilor de secole ale clerului şi poporului
Revenind la momentul aniversar din acest an, trebuie precizat că primul pas în accederea la rangul de Patriarhie, din 1925, se făcuse la 23 aprilie 1885, când Bisericii românești i s-a recunoscut dreptul de „autocârmuire” sau autocefalie, Biserica Ortodoxă Română dobândindu-și astfel poziția la care o îndreptățea trecutul său de credință și mărturisire. Recunoașterea oficială a autocefaliei Bisericii noastre străbune a constituit cu adevărat un act măreț, de prestigiu, un act de pecetluire a eforturilor de secole ale clerului și poporului în vederea împlinirii îndreptățitului fapt de la 1885, reprezentând una din consecințele binecuvântate ale Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859.
Din întreaga iconomie a dreptului canonic reiese că Bisericile locale sunt îndrituite să-și făurească așezăminte și întocmiri cât mai firești trebuințelor ce au, păstrând unitatea credinței, a rânduielilor canonice, a așezămintelor liturgice, precum și buna colaborare și frățietatea dintre ele. De altfel, în învățătura dogmatică a Bisericii răsăritene nu se află niciun temei ce ar opri o Biserică autocefală de a se ridica la treapta de Patriarhie, căci, de fapt, Patriarhiile s-au înființat fără hotărârea soboarelor ecumenice. Dacă totuși ele vorbesc despre Patriarhiile din Ierusalim, Alexandria, Antiohia și Constantinopol, aceasta trebuie socotită doar ca o recunoaștere a ceea ce se făcuse în virtutea canonului 34 apostolic, unde se spune, printre altele: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânșii și să-l socotească pe el drept căpetenie și nimic mai de seamă să nu facă fără încuviințarea acestuia”.
Organizare bisericească firească în Ţările Române
Se înțelege, deci, că întocmirea statală a fost, pe bună dreptate, ținută în seamă întotdeauna, iar toți canoniștii consideră că întreaga organizare bisericească, pe mitropolii sau patriarhii, a luat ființă și s-a dezvoltat numai în urma întocmirilor politice, statale. Să ne referim doar la primele două mitropolii istorice din Țările Române, după temeluirea celor două state feudale românești: Țara Românească, respectiv Moldova. Acestea au primit recunoaștere din partea Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, a cărei jurisdicție cuprindea și teritoriile străvechii Dacii. Întârzierea ridicării lor la rang de patriarhat nu s-a datorat vreunui impediment canonic, ci unor împrejurări istorice nefavorabile, ce au tergiversat, poate nejustificat de mult, dobândirea autocefaliei din partea „Bisericii-mamă”. Poate că și smerenia înaintașilor noștri, ascultarea desăvârșită față de Patriarhia de Constantinopol, chiar și atunci când a trecut prin momente critice, după 1453, după cucerirea Imperiului Bizantin de către turci. În treacăt amintim un episod zbuciumat din istoria Patriarhiei Ecumenice după cucerirea Constantinopolului și transformarea celebrei Catedrale „Sfânta Sofia” în moschee (1453), de către sultanul Mahomed al II-lea. În dramaticele împrejurări, sediul Patriarhiei Ecumenice a devenit pentru o scurtă perioadă Biserica „Sfinții Apostoli”, iar din 1455 mănăstirea de călugărițe „Pammakaristos” a „Preafericitei Fecioare”, unde a rămas până în 1587. Apoi, reședința Patriarhiei Ecumenice a fost timp de zece ani la Vlah Serai, palatul domnilor Țării Românești sau al reprezentanților lor pe lângă Înalta Poartă. După 1597, Patriarhia Ecumenică și-a găsit adăpost pentru trei ani în Biserica „Sfântul Dumitru Xiloportas”, de unde, în timpul Patriarhului Matei al II-lea (1598-1602), Patriarhia din Constantinopol s-a mutat cu sediul în Biserica „Sfântul Gheorghe”, în cartierul Fanar, unde a rămas până azi.
Revenind la organizarea patriarhală în Răsăritul Ortodox, reiterăm faptul că aceasta a rămas normativă, fiind legată de temeluirea statelor independente, care și-au întemeiat Biserici naționale. Numai după astfel de înfăptuiri, acestora li s-a recunoscut autocefalia, iar cârmuitorii lor au fost ridicați la treapta de Arhiepiscop ori de Patriarh. Așa s-a întâmplat la sud de Dunăre cu popoarele din vecinătatea noastră, care, sub auspiciile unor împrejurări prielnice, au reușit să aibă mai de timpuriu decât noi întocmiri ierarhice, înălțându-le apoi, la vreme potrivită, la treapta de Patriarhie, după cum deja am amintit.
Mitropolii mai vechi care au sprijinit vechile patriarhii de-a lungul veacurilor
Chiar dacă Biserica Ortodoxă Română, în primele ei forme de organizare administrativă, nu a avut aceleași aspirații la rangurile de întâietate, ierarhii români s-au bucurat de unele atribuții din această sferă. De exemplu, titulatura Mitropolitului Ungrovlahiei încă din veacul al XIV-lea suna astfel: „Prea Sfințit Mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh al întregii Ungarii și al Plaiurilor”. Ca Exarh al Plaiurilor, adică locțiitor al Patriarhului Ecumenic peste ortodocșii de dincolo de Carpați, Mitropolitul Ungrovlahiei căpăta, prin urmare, drepturi și în afara hotarelor eparhiei sale, și anume, de a hirotoni pe Mitropolitul Transilvaniei. O dovadă în această privință o aflăm și în cartea Patriarhului Hrisant al Ierusalimului, intitulată Sintagmation, tipărită la București în anul 1715; aici se afirmă limpede că „Mitropolitul Transilvaniei stă în legătură cu Mitropolitul Ungrovlahiei ca față de unul care are dreptul de Patriarh și de Exarh”.
În Pravila Mare, tipărită la Târgoviște în anul 1652, se arată titulatura mitropoliților români din Țara Românească: „Care din Mitropoliți să zic preacinstiți și exarhi și care să zic numai cinstiți, între care Ungrovlahul (să zice) prea cinstit și exarh a toată Ungurimea și al Plaiului”.
Pe aceeași linie să menționăm inițiativa Patriarhiei Ecumenice din 10 octombrie 1776, privind acordarea oficială a distincției de Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei Mitropolitului Țării Românești (Ungrovlahiei) Grigorie al II-lea (1760-1787), în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, care a și mijlocit în acest sens. Titlul a fost acordat printr-o scrisoare transmisă de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Sofronie în semn de prețuire și recunoaștere a sprijinului financiar și ospitalier deosebit acordat în vremuri dificile de Țările Române Patriarhiei de Constantinopol. În scrisoarea Patriarhului Ecumenic se menționa că demnitatea de „locțiitor al Cezareei” a fost oferită ca titlu și privilegiu pentru „cei ce vor fi arhierei în această mitropolie și eparhie în vecii vecilor”. Din anul 1925, acest titlu îl poartă toți Patriarhii României, ei fiind, totodată, și mitropoliți ai Ungrovlahiei (azi ai Munteniei și Dobrogei).
Iată doar câteva exemple din noianul celor ce îndrituiau în mod deplin actul istoric din 4 februarie 1925. Acum, privind în zariștea de lumină a primului veac de patriarhat românesc, mulțumim lui Dumnezeu pentru istorica înfăptuire, rugându-L ca ochiul Său să vegheze pururea asupra rotunjimii întregului pământ românesc și a Bisericii Lui celei dreptmăritoare.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://ziarullumina.ro.
