În Frații Karamazov este o istorioară populară despre o femeie în vârstă care nu trăia în chip plăcut lui Dumnezeu și de aceea după moarte a ajuns într-un lac de foc. Îngerul ei păzitor se străduia să facă tot ce putea ca să o ajute. Dar singura faptă bună pe care își amintea că o făcuse această femeie, era faptul că dăduse cândva o ceapă din grădină unei cerșetoare.
Așadar, Îngerul ia ceapa și îi spune femeii să se prindă de ea, încercând în felul acesta să o tragă afară din lacul de foc.
Însă în acel lac de foc nu era singură. Iar când ceilalți au văzut ce se întâmpla, s-au strâns cu toții în jurul ei și s-au agățat de ea, cu nădejdea că vor fi și ei trași afară.
Atunci femeia, plină de groază și indignare, a început să-i lovească cu piciorul. „Lăsați-mă! striga ea. Pe mine mă trage, nu pe voi. A mea este ceapa, nu a voastră”.
Dar în clipa când a spus aceasta, ceapa s-a rupt în două și femeia a căzut înapoi în lacul de foc. Și acolo arde până astăzi.
Dacă femeia ar fi spus doar „aceasta este ceapa noastră”, nu ar fi fost destul ca să fie trași cu toții afară? Însă de îndată ce a spus „aceasta este a mea, iar nu a voastră”, a devenit mai prejos de om. Când a lepădat împărțirea, a lepădat însușirea ei de om. Adevăratul om, făcut după chipul lui Dumnezeu Cel în trei Ipostasuri, este cel care mereu spune nu „eu”, ci „noi”; nu „al meu”, ci „al nostru”.
