Îngrădirea copiilor este necesară până la maturizarea lor

Cuviosul Paisie Aghioritul

Copiii trebuie să simtă sfaturile ca pe o mare necesitate, mai ales în vârsta critică a adolescenței, pentru a nu aluneca pe povârnișul cel dulce al plăcerilor lumești care umplu sufletul de neliniște și îl depărtează de Dumnezeu pentru veșnicie. Trebuie să intre în noima ascultării. Să înțeleagă că în ascultarea față de părinți se ascunde interesul lor propriu și astfel să asculte cu bucurie și să se miște liber în spațiul duhovnicesc. Vedeți cum îngrădim libertatea copilului mic?

Embrionul este îngrădit nouă luni în pântecele maicii lui. Pe noul-născut îl bagă în leagăn. Apoi, după cinci-șase luni îi pun și gărduț. Când crește mai mare nu este lăsat singur afară, ca să nu se lovească sau să cadă de pe vreo scară. Căci de va fi lăsat liber, va cădea și va muri. Toate acestea sunt absolut necesare pentru a crește copilul în siguranță. Se pare că îl lipsesc de libertate, dar fără aceste măsuri ar fi fost în primejdie să moară din prima clipă. Copiii însă nu înțeleg, nici atunci când sunt mici că au nevoie de îngrădire, dar nici atunci când cresc mai mari că au nevoie de altfel de îngrădire, și pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însă prin libertatea aceasta ajung la distrugere. Copiii trebuie să înțeleagă că până la terminarea studiilor lor, până atunci când își vor lua diploma și până când se vor maturiza și vor ajunge oameni în toată firea, au trebuință de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi chiar și numai o singură data, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, și astfel să fie recunoscători părinților lor pentru aceasta. Să înțeleagă ca ceea ce fac părinții o fac din dragoste. Nici un tată sau vreo mamă nu și-au îngrădit vreodată copilul din răutate, chiar dacă s-a purtat cu ei cu barbarie. Și deși părinții îi constrâng puțin mai mult pe copii, totuși în aceasta se ascunde multa lor dragoste. Și o fac cu intenție bună, ca ei să fie atenți și să nu fie expuși la primejdii.

Se poate ca un grădinar pentru mai multă siguranță să lege cu sârma copăcelul pe care îl plantează și astfel să se rănească puțin, dar Bunul Dumnezeu, văzând că se rănește coaja copăcelului, îi închide rana în scurtă vreme. Și dacă Dumnezeu închide rana copăcelului, cu atât mai mult se va îngriji de faptura Sa. Adică dacă părinții l-au strâns pe copil puțin mai mult și s-a rănit puțin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu? Iar copiii trebuie să discute cu părinții lor și să le spună gândurile. Așa cum monahul în mânăstire are pe starețul său, căruia îi spune gândurile sale și astfel se ușurează, la fel și copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de părinții lui. În mod normal copilul trebuie să se mărturisească mai întâi mamei și apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se lovește la picior părinții merg împreună cu el la medic și îl întreabă ce trebuie să facă pentru a se vindeca piciorul, tot astfel ei trebuie să știe și ce fel de probleme îl frământă pe copil, pentru a-l ajuta. Dacă acesta își spune problemele sale sufletești numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinții să-l ajute, neștiind ce anume îl preocupă?

Din Viața de familie – Editura Evanghelismos.

Total
7
Shares
Previous Post

Ieromonah Petru Pruteanu – Sfintele Taine în viața creștinului

Next Post

„Minunea” fachirului și Rugăciunea lui Iisus

Related Posts