Pe când mă aflam la Metocul Sfântului Acoperământ, în fiecare sâmbătă trei femei împreună cu mine măturam curtea Bisericii și Biserica. Trebuia să pregătesc locul pentru a fi săvârșită Liturghia de Duminică. Odată, pe când făceam curățenie, deodată am simțit o înțepătură puternică în picior. Am spălat locul dureros cu oțet și mi-am continuat treaba. Când am terminat, am spus acelor doamne că mă voi duce să mă întind ca să mă odihnesc. După ce au plecat, piciorul meu a început să mă doară și mai tare. Nu am dat importanță durerii, gândindu-mă că va trece. Mi-am făcut rugăciunea și m-am culcat.
A doua zi durerea era atât de puternică, încât nu puteam să pășesc. Însă trebuia să pregătesc Biserica. Am reușit încet-încet. De îndată ce a venit preotul împreună cu ajutorul său, m-am întors la chilia mea și m-am întins. Nu mai suportam durerea.
După o oră m-am dus din nou în Biserică. Doamnele când m-au văzut în acea stare, s-au neliniștit și m-au silit să merg la un spital de gardă. Deoarece se crease tulburare, am ieșit afară și m-am așezat pe o bancă, ca să se liniștească. Acelea însă insistau. Spitalul de la Tzaneio era de gardă. Deoarece nu puteam să le liniștesc, le-am promis că de îndată ce aveam să mă împărtășesc, aveam să plecăm.
În cele din urmă, m-au lăsat singură. Cu toate acestea durerea era de nesuportat. Am început să nu-mi mai simt piciorul; simțeam că în sângele meu circula otrava. „Maica Domnului, dacă vrea dragostea ta, ia-mi durerea și vindecă-mi piciorul. Dacă nu, dă-mi putere să rezist”, am șoptit. Și atunci am simțit de parcă cineva m-a ridicat și m-a condus în Biserică. Am luat puțin vată din dulap, am muiat-o în candela Maicii Domnului și am făcut cu ea semnul crucii peste locul unde mă înțepase viespea.
De îndată ce am făcut semnul crucii peste picior, s-au întipărit două dungi drepte în semnul crucii, de ai fi zis că le-am trasat cu rigla. „Ciudat”, m-am gândit. Iar o voce mi-a spus: „Este în regulă! A trecut”. Și într-adevăr, durerea dispăruse și eu puteam păși ca mai înainte. După dumnezeiasca Împărtășire, doamnele m-au rugat să mergem la spital.
– Dar sunt bine. Nu vedeți că nu mai schiopătez? Maica Domnului m-a făcut bine.
Însă acelea insistau atât de mult, încât am fost nevoită să cedez la presiunea lor. La spital i-au răscolit pe toți din dragostea și neliniștea lor exagerată. Medicii care m-au consultat mi-au prescris un antibiotic foarte puternic la 750 mg, de două tipuri. Plecând de la spital una dintre doamne care era împreună cu mine, mi-a spus:
– Ai văzut, tu care nu voiai să vii? Știi cât de puternic este antibioticul care ți l-au dat? Și ne spuneai că ți-a trecut.
Eu însă nu vorbeam. De altfel nici nu mai avea sens, de vreme ce nu mă credeau. În fiecare zi la Metoc era plin de lume. Doamnele acestea făceau toate treburile, deoarece mă socoteau bolnavă. Tot ce le spuneam, era ca și glasul celui ce strigă în pustie. Două zile mai târziu una dintre ele mi-a spus:
– Ai văzut cât de bine ți-a făcut antibioticul?
Atunci le-am adus din chilia mea cutiile cu antibiotice nedesfăcute.
– Poftiți antibioticul care m-a făcut bine. Vi-l dau înapoi?
Toate au rămas cu gura căscată și mă priveau.
– Nu v-am spus? Maica Domnului m-a făcut bine. Dar voi nu aveți deschise urechiușile voastre, ca să mă ascultați De ce sunteți puțin credincioase? Întăriți-vă credința, fiindcă numai acolo există rezolvarea oricărei probleme.
Fragment din cartea Ascultă-mă!, de Monahia Porfiria, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
