1. Cine este Sfântul Andrei Criteanu?
Sfântul Andrei Criteanul s-a născut la Damasc în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creştină care i-a dat o educaţie aleasă. Mai târziu, el devine monah în „Frăţia Sfântului Mormânt”- Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit şi „Ierusalimiteanul”.
Curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în anul 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (a unei singure voinţe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos).
Monahul Andrei rămâne în Constantinopol, unde i se încredinţează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat şi a unei case pentru bătrâni, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme.
În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit şi numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat tradiţia bisericească.
Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înfiinţat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educaţia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creştinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă etc. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viaţa liturgică a Bisericii a compus o mulţime de imne liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul şi constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada postului Sfintelor Paşti.
Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viaţa veşnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormântul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).
2. Ce este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul?
Este vorba de un canon de pocăinţă, adică un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcătuit din 9 cântări bogate, compuse, la rândul lor, din stihiri scurte de pocăinţă, ritmate de invocaţia: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”, cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului din prima duminică a perioadei Triodului.
Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind, în mare măsură, imnele liturgice numite Condac. Totuşi, între cântarea a 6-a şi a 7-a a fiecărui Canon se mai păstrează un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la început de creştini sirieni elinizaţi din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical şi au un conţinut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are nouă cântări lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea nouă intercalau la început cele nouă cântări biblice folosite în viaţa liturgică răsăriteană: Cântarea lui Moise (Ieşirea 15, 1-19); Noua cântare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43); Rugăciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10); Rugăciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19); Rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20); Rugăciunea lui Iona (Iona 2, 3-10); Rugăciunea celor Trei tineri; Cântarea celor Trei tineri; Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) şi rugăciunea lui Zaharia, tatăl Sfântul Ioan Botezătorul (Luca 1, 68-79).
Fiecare cântare a Canonului începe cu un Irmos (o strofă dătătoare de ton), se continuă cu stihiri mai scurte şi se încheie cu o laudă de preamărire adresată Sfintei Treimi (doxastikon) şi o laudă adresată Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul iniţial al Sfântului Andrei Criteanul, mai precis la cântările a 3-a, a 4-a, a 8-a şi a 9-a, au fost adăugate de timpuriu câteva canoane mai mici, formate din trei cântări (trei ode), compuse de „Teodor” şi „Iosif”, adică Sfântul Teodor Studitul (+ 826) şi Iosif de Sicilia (+ 886).
În secolele XI-XII, un canon de două stihiri pentru o cântare a fost adăugat în cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea în care duminica a V-a din Postul Sfintelor Paşti a fost închinată pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adăugată la sfârşitul fiecărei cântări o stihiră de cerere către Sfântul Andrei Criteanul însuşi.
După sinaxar se cântă sau recită 16 stihiri, toate intercalate între Fericiri.
3. Cum şi când se cântă/citeşte Canonul cel Mare?
Acest canon al Sfântului Andrei Criteanul se cântă pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se cântă de două ori, la începutul şi la sfârşitul cântării. Rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” este însoţită de metanie mică şi de semnul sfintei cruci.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citeşte pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul Slujbei Pavecerniţei; iar în întregime se citeşte la Denia de joi din săptămâna a V-a a Postului Sfintelor Paşti, la Utrenie.
4. Ce conţine Canonul cel Mare?
Acest bogat şi frumos canon este, în acelaşi timp, meditaţie biblică şi rugăciune de pocăinţă. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepţilor virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alţii s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit.
Cu inima plină de smerenia vameşului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor şi cu gândul la înfricoşătoarea judecată, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată, în acelaşi timp, durerea şi puterea pocăinţei, leac şi lumină a învierii sufletului din moartea păcatului.
Rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” devine, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ritmul şi respiraţia pocăinţei în stăruitorul stih: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”.
Pocăinţa-rugăciune a fiului risipitor: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe una din slugile tale” ia accentul unui regret nesfârşit pentru păcat, ca pierdere şi moarte a sufletului care valorează mai mult decât toată lumea materială: „Ia aminte, Cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu şi-L laudă pe Dânsul” (Cântarea a Il-a, 2).
Păcatul este alipirea sufletului de cele pământeşti, încât: „…toată mintea ţărână mi-am făcut” (Cântarea a II-a, 6). Prin păcat se pierde frumuseţea nevinovăţiei din Rai, se pustieşte sufletul, se schimbă demnitatea omului în ruşine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrăinare de El.
Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omeneşti căzute, începând cu Adam şi Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăinţa cu meditaţia la căderile în păcat sau biruinţa asupra păcatului, aşa cum se văd acestea în Sfânta Scriptură. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăinţă a Postului Mare al Sfintelor Paşti, tocmai pentru a se arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.
Marii păcătoşi care s-au pocăit şi s-au ridicat din păcat şi patimi devin nu numai dascăli ai pocăinţei pentru întreaga Biserică, ci şi rugători pentru cei ce se luptă cu păcatul sau se curăţă de el prin pocăinţă.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocată în Canonul cel Mare în stihul: „Cuvioasă Maică Mărie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!”. Iar mai târziu, Biserica a adăugat în Canonul Sfântului Andrei Criteanul şi stihul-rugăciune adresat chiar lui, autorului: „Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!”.
Rugăciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului şi Sfinţilor Apostoli arată, în general, legătura dintre pocăinţă şi înviere, dintre vremea Postului şi sărbătoarea Paştilor: „Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu aleşi, aduceţi acum rugăciunea lui Hristos, ca să trecem toţi curgerea postului, săvârşind rugăciuni de umilinţă şi săvârşind virtuţi cu osârdie; ca în acest chip să ajungem să vedem învierea cea slăvită a lui Hristos Dumnezeu, slavă şi laudă aducând” (Sedealna a 2-a de după Cântarea a III-a, Triod).
Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei şi pe braţele ei pe Hristos-Domnul, arătându-L lumii, împreună cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arată aici însăşi taina Bisericii. În ea lacrimile pocăinţei devin pregătire şi dor de înviere, arvună a vieţii veşnice, legătură de iubire a omului cu Dumnezeu.
Mărturisirea şi preamărirea Sfintei Treimi în Canonul cel Mare arată că pocăinţa creştină este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfânta Treime. Botezaţi în numele Sfintei Treimi, creştinii reînnoiesc Taina Botezului prin lacrimile pocăinţei, mor pentru păcat şi înviază sufleteşte pentru Hristos.
Mărturisirea dreptei credinţe prin doxologie se leagă strâns de redescoperirea dreptei vieţuiri prin pocăinţă. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi este temelia şi puterea care face ca „uşile pocăinţei” să devină „porţile împărăţiei cerurilor” deschise în inimile celor ce caută mântuirea şi viaţa veşnică.
Un alt element care susţine rugăciunea de pocăinţă şi, în acelaşi timp, constituie semnul pocăinţei profunde este plânsul sau lacrimile căinţei. Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu. Lacrimile care susţin rugăciunea de pocăinţă sunt numite întristarea cea după Dumnezeu, după expresia Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Damaschinul, explicând fericirea a doua, „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia”, arată clar că nu orice plâns aduce fericire, nu orice tânguire şi lamentare este o virtute, ci numai plânsul pentru păcate aduce mângâiere. Nu plânsul celui ce este supărat pentru că ar fi dorit să câştige mai mulţi bani, dar a câştigat mai puţini, sau a ratat o şansă de a ajunge într-un rang mai mare, dar nu a reuşit. Sfântul Ioan Damaschin arată că nu acesta este plânsul adevărat, ci acesta este un plâns egoist, un plâns din orgoliu. Plânsul adevărat este regretul sau căinţa pentru păcatele pe care le-am făcut, regretul sau căinţa pentru timpul pierdut, pentru energiile sufleteşti şi trupeşti pe care le-am cheltuit în zadar, fără niciun sens duhovnicesc şi fără nicio roadă folositoare altora.
În timpul Postului Mare, în Triod se subliniază legătura deosebită dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru că l-a blestemat Hristos Domnul şi existenţa umană cea îndepărtată de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfântul Andrei Criteanul şi alţi Sfinţi Părinţi, meditând la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocăinţei ca să ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfântul Efrem Şirul ne spune că sufletul omului păcătos este plin de spinii păcatelor şi de uscăciunea lipsei de iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, însă lacrimile pocăinţei vin peste sufletul acesta plin de spini şi de uscăciune ca o ploaie curăţitoare şi roditoare. În acest sens, Părinţii duhovniceşti vorbesc despre curgerea lacrimilor nevoitorilor sau asceţilor din pustie care au făcut roditoare pustia prin rodirea virtuţilor. Nu e vorba doar de pustia fizică, exterioară, ci, în primul rând, ei au făcut roditoare pustia sufletului păcătos, transformând-o într-un sol fertil al virtuţilor. Părinţii Bisericii, mari dascăli şi trăitori ai pocăinţei, au împărţit lacrimile în două categorii: lacrimile de întristare numite şi „străpungerea inimii” şi lacrimile bucuriei. Lacrimile de întristare ard păcatul şi spală sufletul păcătos precum focul curăţă fierul de rugină. Aceste lacrimi pot continua şi după ce au fost iertate păcatele omului, ele transformându-se în lacrimile bucuriei care izvorăsc din rugăciunea curată. Însă în viaţa spirituală ortodoxă, lacrimile bucuriei se dobândesc, în general, după ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocăinţei. Acest adevăr ni-1 arată Sfântul Ioan Scărarul care, în lucrarea sa Scara virtuţilor, vorbeşte despre „lacrimile pocăinţei celei de bucurie aducătoare”, adică despre bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria învierii sufletului din moartea păcatului.
După împăcarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocăinţei aduc pace în suflet. Lacrimile nu sunt un scop în sine, dar sunt semnul căinţei profunde şi semnul bucuriei iertării şi al refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cântările bisericeşti ortodoxe compuse, în general, de monahi care au plâns o viaţă întreagă, care s-au învrednicit de lacrimile pocăinţei şi de lacrimile bucuriei, conţin o bucurie paşnică şi pacificatoare. Ele nu urmează ritmul naturii umane împătimite de plăceri, ci urmează ritmul metaniilor, acela al pocăinţei. O astfel de muzică ajută la susţinerea rugăciunii de pocăinţă. Muzica din timpul Postului Mare este adaptată acestei perioade, după cum şi veşmintele liturgice, de culoare cernită, închisă, ne antrenează în inferioritatea pocăinţei; ele ne cheamă să privim nu atât la solemnitatea slujbelor exterioare, cât la sărăcia sufletului nostru slăbit de păcate, pentru a aduna, prin smerită rugăciune, comori de lumină în inimă.
Totuşi, întrucât pocăinţa are ca scop bucuria învierii, sâmbăta şi duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare se săvârşesc în veşminte luminoase, iar miercurea şi vinerea, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite unită cu Vecernia, ca semn de pocăinţă, se săvârşeşte în veşminte cernite. Această Liturghie este săvârşită pentru împărtăşire euharistică mai intensă întrucât şi postul acesta este mai intens sau mai sever, iar cel ce posteşte are nevoie de mai multă întărire duhovnicească. În Biserica veche Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nu se săvârşea dimineaţa, ci seara, la vecernie. În mediul rural, primăvara, oamenii mergeau în timpul zilei la câmp, iar după munca de la câmp, seara, veneau şi se împărtăşeau, ca pregătire pentru înviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Paşti este potrivită pentru învierea lentă a sufletului din moartea păcatului şi culminează cu revărsarea bucuriei învierii Domnului din noaptea de Paşti. Astăzi, în mănăstiri şi parohii, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se săvârşeşte de obicei înainte de amiază, cam în acelaşi timp în care era săvârşită Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din duminica precedentă, când au fost sfinţite Darurile, pentru a fi folosite în timpul săptămânii următoare.
Să rugăm pe Hristos-Domnul şi pe toţi sfinţii Lui să ne ajute cu rugăciunile lor şi să ne dăruiască puterea de a simţi în suflet roadele pocăinţei din Postul Mare, adică sfinţirea vieţii noastre, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea.”
Cuvânt înainte al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Canonul cel Mare– Sfântul Andrei Criteanul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2019.
