Interesul personal împiedică comunicarea cu Dumnezeu

– Gheronda, mi-aţi spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta?

– Să cultivi nobleţea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Știi ce înseamnă izolare? Este ca și cum ţi-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg, copilașul meu!”.

– Gheronda, un monah poate fi consecvent față de îndatoririle lui duhovnicești[1], dar să fie lipsit de jertfirea de sine și de dragoste față de frați?

– Sigur că poate. Dacă se gândește numai la sine, poate face rugăciuni, nevoinţă mare etc., dar să aibă și o părere înaltă despre sine și să fie indiferent faţă de ceilalţi. Însă făcând astfel, va rămâne totdeauna sărac. Pentru că, cu cât mai mult se preocupă cineva de el însuși, nu pentru ca să-și dezrădăcineze patimile, ci ca să facă ceea ce-i convine, ceea ce-l mulţumește, cu atât nu sporește în rugăciune.

– Adică și la ascultare și în toată purtarea ta să fii așa cum trebuie.

– În toate. Ca să ai legătură cu Hristos, trebuie ca Hristos să Se odihnească în toată viaţa ta. Iar Hristos Se odihnește atunci când Îl odihnești pe aproapele tău în sensul cel bun. De aceea accentuez nobleţea duhovnicească, jertfirea de sine. Pentru că, dacă cineva face cele duhovnicești și nu ia aminte la celelalte, adică la jertfirea de sine etc., atunci nu are niciun folos din toate îndatoririle duhovnicești pe care le lucrează.

Când am intrat în viaţa de obște[2], fiind frate începător, m-au pus ajutor de trapezar. Atunci un bătrânel de optzeci de ani, cu totul slăbit, mi-a cerut să-i duc la chilie niște supă. Când terminam ascultarea, mergeam și-i duceam supa. Într-o zi m-a văzut un frate care mi-a zis: „Nu-l învăţa așa, pentru că apoi îţi va cere mereu ajutorul și nu te va mai lăsa să te odihnești; n-o să mai poţi să-ţi faci nici măcar canonul. Știi ce am păţit eu? Am mers odată să-l ajut, pentru că era răcit, și după aceea n-am mai scăpat de el. Bătea mereu în perete,  tac-tac. «Fă dragoste, îmi spunea, și adu-mi un ceai». «Fă dragoste și vino de mă întoarce puţin». Nu trecea mult timp și iar tac-tac în perete: «Fă dragoste și pune-mi o cărămidă caldă[3]». Cărămidă-ceai, cărămidă-ceai. Când să mai apuc să-mi fac cele duhovnicești? Mi-am ieșit din fire”. Auzi ce spune? Înfricoșător! Adică bătrânelul acela să sufere, să geamă, să-i ceară ceva ca să-i ușureze suferinţa, iar el să nu vrea să-l ajute, ca să nu-și întrerupă îndatoririle duhovnicești. Aceste lucruri n-au nicio noimă. Mai mult ar fi cântărit la Dumnezeu „cărămidă-ceai” decât metaniile și rugăciunile pe care le făcea… după toată rânduiala. Pe de-o parte zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, iar pe de alta: „Lasă-mă în pace!”.

– Gheronda, cum poate avea cineva binecuvântarea lui Dumnezeu?

– Când omul se înrudește cu Dumnezeu, atunci și Dumnezeu îi dă binecuvântarea Sa. Altfel cum să i-o dea? Ca să-i fie călcată în picioare binecuvântarea? Lucrul acesta l-am trăit. Când am mers în Sinai[4], era mare secetă. De mulţi ani nu plouase nicio picătură de apă și din această cauză o duceau greu și mănăstirea și beduinii care trăiau lângă ea. Monahii făcuseră rugăciune pentru ploaie, însă fără niciun rezultat. Când a venit vremea curăţării măslinilor[5] am mers și eu să ajut. După ce beduinii au curăţat măslinii, monahii au luat crengile groase pentru mănăstire, iar pe cele

subţiri le-au lăsat într-o margine. Beduinii i-au rugat pe monahi să le dea lor crengile subţiri, ca să le folosească la aprinsul focului, pentru pregătitul hranei și pentru încălzit în timpul nopţilor când este foarte frig. Dar monahii nu au vrut să le dea și din această pricină beduinii au plecat mâhniţi. A doua zi, când beduinii au venit din nou ca să le ceară, eu făcusem deja legături toate crengile subţiri și le-am dat pe toate. Atunci un beduin bătrân mi-a spus: „Tu ești un om bun. Va ploua”. Și într-adevăr, până să ajung la mănăstire, a început să plouă, și încă a plouat mult. Rugăciunea beduinului a deschis cerurile. Nu am povestit nimănui atunci această întâmplare.

[1] Îndatoririle duhovnicești sunt: rugăciunea cu șiragul de metanii, metaniile, studiul duhovnicesc etc., pe care monahul le face în chilie, în afara slujbei rânduite în biserică. Acestea se fac și de către mirenii care se nevoiesc în lume.

[2] La Sfânta Mănăstire Esfigmenu în 1953.

[3] În trecut se folosea în loc de termofor o cărămidă încălzită.

[4] În septembrie 1962.

[5] În februarie 1963.

Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, editura Evanghelismos.

Total
76
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 6, 48–54)

Next Post

Viețile Sfinților – mai, ziua 13

Related Posts