Virgiliu Gheorghe
Când eram tânăr, în școală și liceu, nu mă știu să fi fost un om credincios. Adică nu prea intram în Biserică și despre Dumnezeu nu știam mai nimic. Dar nici nu mi-am manifestat vreodată necredința, susținând argumente de genul: „Dumnezeu nu există, din moment ce este atâta rău în lume”, sau „Cum să credem în El, dacă nu-L vedem nicăieri?”, ori alte stereotipii de gândire ateistă, care mai mult mă enervau când le auzeam. Asta fără să fiu, cum v-am spus, un om credincios. De fapt, cred că așa erau majoritatea oamenilor din vremea adolescenței mele sau, cel puțin, așa îmi place să cred. Mă refer, desigur, la cei necredincioși. Nu prea îmi amintesc de militanți atei, deși existau și ei, mai mult pe la ședințele de partid. Acasă erau însă cel mult indiferenți, dacă nu chiar cu o anumită credință superstițioasă, cum bănuiesc că aveau și soții Ceaușescu. De altfel, cum s-ar explica faptul că după moartea mamei sale, Ceaușescu a construit o Biserică în Scornicești, iar părinții lui sunt pictați în fresca acesteia?
Am cunoscut și atei, mai ales după 1990. Descoperiseră ideologia occidentală neomarxistă și, dintr-un zel greșit înțeles, afirmau, fără să-și dea seama, cu convingere, chiar clișee ateiste promovate în România mai ales în perioada de maximă bolșevizare a anilor ʾ50. În fine, până și aceștia, aceia dintre ei care căutau cu sinceritate adevărul, după ce au trecut printr-o perioadă de umanism ateist, s-au reîntors la credință, devenind, unii dintre ei, mai credincioși decât alții care crescuseră în Biserică și nu s-au îndepărtat niciodată prea mult de porțile ei.
Ce-i poate face pe unii să se întoarcă cu atât fervoare către Hristos, iar pe alții să rămână o viață întreagă în pridvorul Bisericii sau chiar să se transforme în niște atei militanți? Eu îi zic sinceritate. Este vorba de sinceritatea omului față de sine însuși mai întâi, dar și față de lume și, desigur, față de Dumnezeu. Nu cred că există om sincer cu propria conștiință care să nu ajungă la Dumnezeu, după cum sunt convins că nesinceritatea este explicația pentru care mulți dezertează și se alipesc mai mult de duhul lumii. Desigur, aici putem pomeni și despre neputința de a afirma Adevărul, despre confort, despre opinia publică, dar și unele și altele lucrează pe un teren al lipsei de sinceritate. Ne mințim pe noi înșine numai ca să ne fie bine, puțin mai bine sau cu mult mai bine, pentru că până la urmă – socotește omul nesincer și viclean – viața e scurtă și uite că cei nedrepți o duc bine și sunt slăviți în lumea aceasta.
Minciuna, insinuată ca adevăr al mulțimilor
O dovadă că trăim, fără să ne dăm seama, sub o adevărată dictatură a minciunii o avem în însăși campania de alterare, de manipulare a tuturor adevărurilor, pe care o vedem astăzi în lume. Nu poți să-l îndepărtezi pe om de Dumnezeu, dacă nu-l minți nu numai cu ideea că nu există Dumnezeu, ci și cu toate celelalte minciuni care pot să-l facă să trăiască într-o viață lipsită de sinceritate. Este drept că această campanie a început încă din Renaștere, iar la momentul Revoluției bolșevice a fost impusă în țările foste comuniste cu violența unei dictaturi totalitare fără precedent. Istoria a dovedit însă că puterea abuzivă nu poate birui până la capăt forțele spiritului uman, înrădăcinate adânc în chipul lui Dumnezeu.
Așa se face că, deși trăiam în comunism și totul era ideologie și minciună, mai nimeni nu credea în ea. Nu credeam în partid, nu credeam în realizările lui, nu credeam că se scot atâtea tone de grâu la hectar, nu credeam în absolut nimic din ce se promova la televizor, unde nu ne uitam decât la desene animate, Teleenciclopedia, piese de teatru și filme. De aceea. o anumită igienă mentală față de minciună și o umblare sinceră pe căile credinței erau destul de probabile.
Acum însă minciuna este cu mult mai persuasivă, îmbrăcată în hainele poleite ale adevărului democratic, urcată sus pe scena lumii mediatice. Minciuna s-a insinuat într-o măsură fără precedent ca adevăr al mulțimilor, deziderat al omului de mâine. De aceea, pentru tinerii de astăzi este atât de greu să mai creadă în Adevăr, să lupte pentru El. Îmbibați fiind cu minciuna încă din primii ani de viață, ei nici nu mai știu ce este adevărul, nici nu mai cred în existența lui, iar acesta este unul dintre cele mai groaznice lucruri, atât pentru dezvoltarea lor sufletească și mentală, cât și pentru formarea tuturor abilităților mentale superioare. Acesta este unul dintre motivele pentru care mulți dintre ei nu mai sunt buni de nimic înainte chiar de a intra în viață.
Sunt minciuni care ni se spun și altele pe care le trăim, căci s-au impus în mentalul colectiv ca afirmații cel puțin necesare pentru traiul zilnic. Publicitatea și consumismul, hedonismul și evoluționismul, mass-media și stilul de viață, mai toate sunt impregnate la maxim de minciună, ingredientul principal al majorității mesajelor.
Copiii sunt amăgiți de mici cu potențatori de gust și gusturi falsificate. Masa sărbătorească din familie este înlocuită de fast-food-ul de la McDonalds, iar timpul petrecut împreună cu cei dragi, de relația narcisistă cu internetul. Cu toții suntem bombardați cu reclame mincinoase la lucruri de unică folosință, la medicamente sau suplimente care nu-și țin promisiunile. Cei care provoacă și întrețin războiul sunt numiți arhangheli ai păcii. Cei care aduc pandemia și ne vaccinează, ca să ne facă astfel și o asigurare de boală pentru viitor, sunt priviți ca niște izbăvitori. Fundațiile de binefacere investesc acolo de unde se pot culege cât mai multe beneficii colaterale. De altfel, și statul face investiții strategice de zeci de miliarde de dolari care se dovedesc a fi doar comisioane strategice pentru care este vândută țara. Alegerile sunt făcute pentru a se confirma cei de la putere, iar dacă nu iese cum vor ei, atunci se pot și anula, iar democrația, poate fi pusă între paranteze. Dacă părinților democrației le convine, vor tăcea și vor pune și ei mâna ca să consolideze minciuna și să-și ia partea lor de câștig, mai ales prin dominația economiei și a politicii locale.
Umblând pe căile minciunii, viața noastră este cât se poate de tristă
Deschideți radiourile sau televizoarele și veți afla, cel mai probabil, o minciună bine împachetată care slujește mai degrabă unor interese decât Adevărului. Dar ce să aștepți de la presă, când ea trăiește de pe urma contractelor oneroase făcute ca să asigure protecție, după cum o făcea mafia italiană în trecut și mass-media o condamna. Probabil, pentru că le lua pâinea. Eroii mediatici sunt maneliști și țoape. Grația și frumusețea sunt înlocuite de o vulgaritate ce poate fi folosită pe post de vomitiv. Dragostea curată a ajuns istorie, fiind înlocuită cu sexul. Violența e cultivată prin toate emisiunile, de la talk show-uri până la desene animate, filme sau programe de știri, și mai ales în pornografie. În tot acest timp se promovează avocatul copilului care să-l apere de părinții violenți, avocatul femeii care să o apere de propriul bărbat etc. La fel stau lucrurile și cu drogurile. Deși se găsesc la discreție în toate campusurile universitare, în școli și licee, se dă chipurile o adevărată cruciadă împotriva acestora. Peste tot auzi la știri glasuri revoltate de reporteri, despre cum a fost prins la volan un tânăr sub efectul narcoticelor și au fost omorâți atâția, dar între oamenii presei și chiar între anumite tagme de universitari și politicieni marijuana, cocaina sau alte droguri scumpe sunt la putere.
Însăși viața noastră este tot mai mult tributară minciunii. Venim de la muncă și, în loc să petrecem timpul cu familia, ne refugiem în fața televizorului sau a calculatorului. Le dăm și copiilor un device ca să nu se plictisească. Mai vedem și câte un film erotic, vezi Doamne tot pentru relaxare, o scuză bună, dar în spatele ei se află și dorința pătimașă, care, hrănită fiind, ajunge să-i transforme în niște străini pe cei din preajma noastră. Viața ne scapă printre degete, ne simțim tot mai obosiți, mai străini, mai dezamăgiți, descurajați și depresivi, fără să ne dăm seama că principala cauză este aceea că trăim în minciună.
Da, minciuna aceasta este confortabilă! Ne păzește de disonanțe cognitive, de conflictele interioare cu lumea, de efortul de a lupta cu inerția din viața noastră și din societate. Minciuna e la putere. E minciuna cotidiană, ca opinie publică sau stil de viață. Toți trăiesc în aceeași minciună, și uite ce bine le merge! Dar și aceasta este o minciună. Fiecare crede că el e cel mai nefericit, dar nu realizează că mai toată lumea este așa. Tinerii în special, după beția prelungită de-a lungul anilor, după drogul excitației, al suprastimulării uneori paroxistice, nu mai au putere nici să se bucure de lucrurile cele mai simple. Nici pământul de sub picioarele lor nu mai are consistență. Totul este suspendat în așa-zisa realitate virtuală, inteligență artificială, fericire sau viață augmentată, ce duce minciuna la ultima formă de manifestare înaintea instaurării pe față a antihristului.
Știu că până și aceste gânduri simple nu sunt deloc confortabile, nici chiar pentru cei din Biserică. E greu să dai pe față întregul adevăr, să scotocești până în cele mai ascunse cute ale vieții cotidiene, ale propriei conștiințe și ale propriei vieți, pentru a pune un diagnostic corect. Cred însă că trebuie să ne facem tot mai des un asemenea examen și să scoatem minciuna la suprafață, ca să ne curățăm inimile, căci numai așa putem să-L cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu. Numai așa putem avea nădejde la fericire – nu fericirea promisă de consumism și hedonism, ci fericirea descoperită pe Munte de Domnul ucenicilor Săi. Minciunile sunt zidurile pe care lumea, cel rău, în fond, le pun între noi și Hristos. Dacă El este Calea, Adevărul și Viața, e firesc ca viața noastră să fie cât se poate de tristă umblând pe căile minciunii, indiferent ce terapie psihologică vom face pentru a ne convinge că suntem totuși fericiți.
Să căutăm, așadar, să mărturisim Adevărul cu propria noastră viață, să luptăm pentru El, căci numai așa vom dobândi acea bucurie curată și copilărească pe care o aveau înaintașii noștri, pe care o aveau martirii ce mureau cu zâmbetul pe buze, deși în chinurile cele mai mari. Căci adevărul este că viața noastră nu se încheie aici, iar dacă acum căutăm Adevărul, vom rămâne pe veci nedespărțiți de El.
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 193 (FEBRUARIE 2025) via http://familiaortodoxa.ro.
