Între Dumnezeu și Rock ’n’ roll (II)

Un tânăr se izbăvește de droguri și se face monah

Ani îndelungi de experiențe narcomane au fost stinși sub călcâi ca un chiștoc de țigară după prima experiență a harului. O singură clipă în dragostea lui Dumnezeu avea să-i schimbe existența unui tânăr ce părea că le încercase pe toate. V-ați întrebat, poate, ce s-a întâmplat cu el după ce a gustat din cele cu adevărat „de Sus”. S-a mutat în cele de Sus, făcându-se monah, deplin tămăduit de pleava lumii, fără a se mai întoarce în urmă decât pentru a-i trage și pe alții după dânsul. (A.S.)

Acum zece zile, m-au anunţat că mă caută cineva la telefon din Belgrad. Crezând c-o fi vreunul din prietenii mei, am răspuns bucuros: „Alo!”. Însă de cealaltă parte a firului s-a auzit o voce de femeie: „Bună ziua, preasfinţite Părinte”. Îmi era limpede că nu ştia cum să se adreseze călugărilor. S-a prezentat pe scurt, mi-a spus câteva cuvinte despre ea şi mi-a zis că mă sună la recomandarea unei vechi cunoştinţe de-ale mele, nădăjduind că o voi ajuta în legătură cu bărbatul ei. Vocea îi era sugrumată, aproape în pragul plânsului. Din ce-mi spunea, am înţeles că amândoi sunt intelectuali, jurnalişti de radio-televiziune, iar soţul ei, N., fondatorul unui cunoscut post de radio belgrădean, din păcate a ajuns foarte dependent de heroină. Din punct de vedere cultural, amândoi erau copii crescuţi de rock ’n’ roll şi de arta modernă. Problema era că, în ultima vreme, el începuse să piardă controlul asupra patimii care-l stăpânea, cu toate că ani buni reuşise s-o ţină sub control, sau cel puţin aşa i se părea. Acum iadul se mutase la ei în casă – şi mai aveau şi-un copil mic. Femeia m-a rugat să-l primim pe soţul ei la mănăstire pentru un timp şi să-l ajutăm cumva să se elibereze de nevoia de drog, căci pierduse orice nădejde că se mai poate vindeca. I-am răspuns că voi face tot ce-mi stă în putinţă. În aceeaşi zi, pe seară, i-am înfăţişat Părintelui Igumen întreaga poveste şi a fost şi el de părere să-l ajutăm pe om.

În curând, N. a sosit la mănăstire. Într-o dimineaţă, când am ieşit din biserică, l-am văzut cum şedea lângă cişmea, sub crengile de brad, cu capul plecat, cu spatele încovoiat, cu un chiştoc de ţigară în mână, palid şi nebărbierit – narcomanul tipic. Îndată m-am înfiorat, în minte revenindu-mi fără voie astfel de chipuri din tinereţea mea; dar acum, asta este, i-am promis soţiei că-l vom primi şi nu puteam s-o mai refuz. M-am dus la el şi-am făcut cunoştinţă. Cât am stat de vorbă, am încercat să-l scrutez mai adânc. Am văzut că avea un caracter deschis şi un suflet bun, dar era foarte bolnav. După micul-dejun, l-am chemat în atelier să bea o cafea şi să ne cunoaştem mai îndeaproape. A venit, ne-am aşezat şi a-nceput să-mi povestească despre el.

Un caz tipic, tragic, de narcoman belgrădean. Neînţelegerile dintre părinţi în copilărie, apoi divorţul lor, apoi conflictul cu tatăl său şi prea rarele întâlniri cu el. Pe de altă parte, mama lui lipsită de puterea de a crea cu el o legătură strânsă şi a-i oferi o dragoste sănătoasă şi deplină. De bună seamă, după toate astea – drogul. Deja la 12 ani a avut primele experienţe cu haşiş şi opium, iar apoi s-au perindat toate, sfârşind cu heroina. Un bărbat hiperinteligent, talentat, bine educat, cultivat şi informat. Tragedia vremii noastre, ca şi a tuturor timpurilor, atunci când se trăieşte şi se creşte în afara Bisericii şi fără Dumnezeu.

Nu ştiu tot ce i se spusese despre „iscusinţele mele de tămăduitor” (cunoştinţa noastră comună având tendinţa de-a exagera întotdeauna), căci fratele N. nu-şi luase nici un medicament cu sine pentru a-şi uşura crizele de sevraj. Dar aveam să aflu asta mai târziu. În dimineaţa aceea se simţea bine; i-au plăcut şi mănăstirea, şi obştea. După o convorbire îndelungată, în care mi s-a deschis pe deplin, ne-am retras în bibliotecă să-i dau câteva cărţi duhovniceşti de citit în vremea pe care-o va petrece la noi. Praznicul Învierii era peste o lună şi el socotea că va rămâne până atunci.

Criza
Târziu în acea după-amiază, după ce mi-am săvârşit ascultarea de la atelier, m-am aşezat la rugăciune în chilie, când, deodată, sună telefonul şi iată-mă chemat urgent la arhondaric, căci fratele N. nu se simţea bine. Fusese cazat în camera din mijloc, la etaj, împreună cu alţi cinci oaspeţi, majoritatea oameni tineri. Când am intrat, erau cu toţii tulburaţi, iar fratele N. stătea în pat cu trei pulovere peste el, acoperit cu trei pături, lac de sudoare, tremurând din pricina unui frig închipuit. De asta mă temeam. M-am aşezat lângă el, dar parcă nu mai era aceeaşi persoană dinainte. Privirea-i de om cu suflet bun dispăruse. Acum luase cu totul alt chip, cu o căutătură vicleană şi rea. Îndată ce m-a văzut, s-a năpustit la mine, spunându-mi că, dintr-o oarecare pricină, eu sunt de vină că-i este lui rău. Pentru că i-am răspuns îndată cu asprime şi fermitate, dar fireşte, cu grijă şi fără mânie, s-a adunat puţin şi a-nceput să se vaite că nu se aştepta să-i fie rău atât de repede, la nici o zi de când venise în mănăstire.

A început imediat să ceară medicamentele calmante, căci nu putea îndura criza care abia începuse să-l cuprindă. Îmi era limpede că va fi o noapte grea. Dar cel mai mult m-am îngrijorat când am înţeles că nu are nici un medicament la el, cu toate că aflasem de la telefon că-şi va lua metadona, fără de care lăsarea de heroină este foarte grea şi aproape de neîndurat. Dacă aş fi ştiut, negreşit nu l-aş fi primit să vină la noi fără medicamente, în starea în care era. Mă aflam dintr-odată într-o situaţie de neinvidiat. Cumva trebuia să ieşim din asta. Iar seara, abia se lăsa.

Am încercat mai întâi să-l liniştesc, vorbindu-i şi sfătuindu-l să reziste, căci avea în faţă un bun prilej de-a se curăţi şi de-a se lecui. I-am promis şi că a doua zi o să-l chemăm pe medicul de la baza militară italiană ca să-i aducă medicamentele cu ajutorul cărora va trece mai uşor peste criză. Dar el începuse deja să-şi iasă din fire şi să nu mai primească nimic din ce-i spuneam. Nu făcea decât să repete încontinuu că-i e rău, tare rău, şi că acum, acum trebuie să ia ceva, altfel o să înnebunească. M-a ameninţat c-o să sară pe fereastră, c-o să plece singur la Deciani şi tot aşa. Din când în când îşi mai venea în fire, îmi cerea iertare şi asculta ce-i spuneam, dar apoi începea din nou să se vaiete şi să ameninţe. Ceilalţi fraţi din cameră, fiecare după puterile sale, au încercat şi ei să-l liniştească şi să-l ajute, dar faţă de ei era chiar răutăcios şi agresiv. Se simţea vădit puterea răului şi diavolul care pusese stăpânire pe el. În doar câteva ceasuri de când plecase din atelier se petrecuse o asemenea transformare cumplită a personalităţii lui, încât era într-adevăr de necrezut.

M-am dus până la punctul nostru de prim-ajutor să văd ce calmante avem, dar el îmi spusese dinainte că nu reacţionează deloc la Bensedin, Diazepam şi altele asemenea. Din medicamentele pentru dureri mai puternice am găsit Trodon, Baralgin şi Novalgetol. Le-am amestecat pe toate trei în aceeaşi doză şi i-am făcut o injecţie. Îndată ce acul a intrat în trup, s-a auzit un oftat de uşurare, cu toate că nici nu începusem să apăs pistonul seringii. După asta s-a simţit mai bine. Era cam şapte seara când mi-a spus că va încerca să se culce. Am mai stat puţin cu el şi, pentru că a reuşit să se liniştească şi să adoarmă, le-am spus celor din cameră să aibă grijă de el şi să mă cheme imediat dacă se mai întâmplă ceva. Apoi m-am dus la chilie să mă liniştesc şi să mă odihnesc puţin. Nădăjduiam că o să doarmă până dimineaţă, pentru că totuşi îi administrasem un cocktail puternic de medicamente. Iar mâine sigur avea să ne fie mai uşor.

Faţă în faţă cu un caz de posedare. Însă n-au trecut bine două ore şi telefonul a început să sune: „Părinte Arsenie, veniţi repede, fratele N. s-a trezit şi vă cheamă”. Când am ajuns, aceeaşi poveste: vaiete, sudoare, tremur, cuvinte fără sens. Am încercat să-i adun gândurile discutând cu el, dar am dat greş. Buzele i se acoperiseră cu albeaţă şi se uscaseră. M-am dus să-i fac un ceai şi îndată a băut o cană plină. Era limpede pentru amândoi că în noaptea asta, nici vorbă de somn şi că, tot aşa, şederea lui în mănăstire se va sfârşi mult mai devreme decât plănuisem noi. Văzând că vorba nu foloseşte la nimic, am tăcut, m-am aşezat pe un scaun lângă patul lui şi am început să mă rog. În răstimp, el suspina, bolborosea ceva în barbă sau clătina necontrolat din cap.

După zece minute, mi-a venit gândul să-i aduc din biserică aghiasmă mare s-o bea, pentru că nimic altceva nu părea să ajute. Am luat binecuvântare de la Părintele Savva şi i-am adus apă sfinţită într-o cănuţă cam de mărimea unei ceşti de cafea. L-am lămurit despre ce-i vorba şi i-am spus s-o bea, rugându-se Domnului să-i uşureze chinurile şi să-l ajute. M-a ascultat şi a băut toată aghiasma, iar eu am coborât să-i mai fac un ceai. Dar nici n-au trecut două minute și m-au chemat să vin înapoi. Tocmai ce ieşisem din cameră, că fratele N., într-un acces puternic de icnete şi tuse, a vomitat cele câteva înghiţituri de apă sfinţită. Abia acum avea să intre în cea mai grea stare de când începuse să i se facă rău. A prins să-mi spună cu o voce guturală, cu totul schimbată: „Părinte Arsenie, ce mi-aţi dat? Mă simt îngrozitor, nu mi-a fost aşa rău niciodată în viaţa mea!”. A continuat să repete asta de mai multe ori, cu o grimasă de nedescris.

Eram cu adevărat uluit văzând lucrarea aghiasmei asupra lui. Mă aflam faţă în faţă cu un caz de posedare aşa cum numai în cărţi găseşti. Cu vocea schimbată şi guturală a continuat să se vaite şi scoată nişte sunete de parcă răgea. Toţi din cameră au amuţit şi în sfârşit au luat lucrurile în serios, fiind conştienţi de prezenţa vădită a diavolului însuşi, care era acum tulburat, răscolit şi ars de aghiasma mare. Abia când a gustat din cele sfinte i-a fost cu adevărat rău.

Ca să nu-i mai deranjăm pe fraţii din cameră, l-am luat să ne aşezăm o vreme jos, în trapeză, unde deja îi pregătisem cea de-a doua cană cu ceai de valeriană. S-a aşezat tremurând şi repetând că nu s-a simţit nicidată atât de rău ca atunci când a băut apa aia. Era limpede că diavolul este cel care se vaită în el, şi-am hotărât atunci să-i mai dau o dată să bea aghiasmă mare. M-am dus şi i-am adus încă o ceaşcă. Mă privea de parcă i-aş fi oferit sodă caustică, dar, la îndemnurile mele, a acceptat s-o ia. S-a însemnat cu sfânta cruce şi a băut. Şi, din nou, acelaşi lucru. După două minute a început să icnească, s-a ridicat şi s-a repezit la baie. Am plecat îndată după el. Cum a ajuns la toaletă, a început să vomite, râgâind. Eu îi ţineam fruntea şi încercam să-l liniştesc, rugându-mă Domnului din adâncul sufletului să ne ajute amândorura, pentru că aşa ceva nu mai trăisem niciodată în viaţă. Când ne-am întors în trapeză, era verde la faţă, cu privirea înceţoşată şi cu totul epuizat. Am încercat să-l lămuresc că, dincolo de chinurile astea ale lui, reacţia pe care-a avut-o la apa sfinţită este, de fapt, un semn bun, pentru că arată puterea lucrării asupra celui rău, care îl poseda de atâţia ani. El continua să repete în neştire că niciodată nu i-a fost mai rău.

În vreme ce stătea cu totul sfârşit în trapeză, m-am dus să-l caut pe Ieromonahul Daniil, ca să împlinim ceea ce probabil ar fi trebuit să facem de la bun început – să-i citim molitvele lângă chivotul cu moaştele Sfântului Ştefan de la Deciani. Când însă l-am rugat pe Părintele Daniil să săvârşească slujba, s-a îngrijorat şi mi-a mărturisit că până atunci nu mai citise molitvele de scoatere a duhurilor rele şi că se teme că nu-i pregătit pentru aşa ceva. L-am rugat atunci să-i citească măcar molitvele rânduite pentru cei grav bolnavi. Şi s-a învoit. Apoi, cum i-am spus fratelui N., spre mirarea mea a venit de-ndată şi cu bucurie în biserică.

Ne-am apropiat de sfintele moaşte, în întunericul liniştit şi plin de pace al bisericii. A îngenunchiat, punându-şi mâinile pe marginea de piatră a chivotului. Am aprins lumânările. Părintele Daniil şi-a pus epitrahilul şi a început rugăciunea, în vreme ce eu psalmodiam şi dădeam răspunsurile la ectenii. Slujba a durat cam o jumătate de oră. Fratele N. se liniştise cu totul şi chiar, pentru o clipă, mi s-a părut că a adormit, sau că şi-a pierdut cunoştinţa. Când am sfârşit, ne-a urmat liniştit şi tăcut până la arhondaric. Am hotărât să-i dau să bea apă sfinţită pentru a treia oară şi, slavă Domnului, de astă dată n-a mai vărsat. Mi-a spus că se simte mult mai bine, dar că cel mai bine i-a fost când a stat îngenunchiat în faţa chivotului. Şi că, după ce a ieşit din biserică, a început să-i fie rău din nou, dar nu ca înainte. M-am bucurat foarte tare şi, înlăuntrul meu, i-am dat mulţumire lui Dumnezeu, rugându-L să ne ajute şi în continuare.

Din Arsenie Monahul, „Între Dumnezeu şi Rock ’n’ Roll” – (Predania, 2012)
Traducere de Ionuț și Sladjana Gurgu
Articol publicat în numărul 85 (Februarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.

Total
1
Shares
Previous Post

Cancerul m-a învățat ce este viața

Next Post

Între Dumnezeu și Rock ’n’ roll (III)

Related Posts