Învierea unui băiat de doisprezece ani

         În parohia Părintelui Alexie a murit un băiat de doisprezece ani. Era un băiat foarte liniștit, acoperit fiind de Harul lui Dumnezeu. Era ca un înger și toți îl considerau așa. Oriunde stătea, răspândea pace. Dacă se auzea undeva discuții mai aprinse sau certuri, copilul mergea acolo și stătea liniștit, fără să spună nici măcar un cuvânt, însă din ochii săi curați ieșea ca o lumină cerească. Când cei care se certau își dădeau seama că acest înger este lângă ei, încetau dintr-odată cearta. Și când se făcea liniște desăvârșită între aceia, copilul zâmbea și pleca în altă parte.

            Oamenii și-au dat seama că acest copil nu mergea fără scop încolo și-ncoace, așa cum făceau ceilalți copii, ci mergea și stătea acolo unde erau certuri și discuții aprinse pentru a le liniști. Pentru a se restabili undeva pacea, era destul să fie de față acest copil, pentru care toți îl numeau îngerașul lor. Și într-adevăr, avea o înfățișare îngerească. Părul, ochii, zâmbetul său, toate îl arătau ca un înger. Când zâmbea, strălucea. Părinții lui erau niște țărani simpli și-l iubeau nespus de mult. Dar și toți sătenii îl iubeau mult pe acest copil, îl iubeau mai mult chiar și decât pe proprii lor copii.

            Odată în sat a avut loc o mare sărbătoare. Cu prilejul acestei sărbători care a durat mult, sătenii s-au îmbătat, iar după beție au făcut și multe alte păcate și necuvioșii în satul lor. Din această pricină, copilul despre care ne este cuvântul s-a îmbolnăvit grav din pricina mâhnirii și peste câteva zile a murit. Când s-a aflat în sat vestea morții copilului, sătenii s-au trezit din beția lor și au început să jelească. Fiecare se învinuia pe sine, considerându-se vinovat de moartea copilului și socoteau că moartea lui este ca o pedeapsă pentru depravarea lor. Femeile bătrâne, tânguindu-se pentru acest rău ce a venit peste satul lor, s-au adunat la casa părinților copilului, căindu-se cu durere pentru necuviințele lor.

Copilul era întins în sicriu și părea ca un viu. Un zâmbet era așternut pe buzele lui. Era o mustrare tăcută, dar dureroasă pentru păcatele sătenilor. Toți cei care-l priveau, își plecau îndată capetele lor de rușine și plângeau.

O săptămână întreagă, în care toți au plâns pentru păcatele făcute la sărbătoare și care pricinuiseră moartea copilului, trupul său a rămas neîngropat. A început să prezinte stricăciune și pete verzui la mâini, fără ca trupul copilului să miroase. Apoi au dus sicriul la biserică și Părintele Alexie Gneusev a început să cânte slujba înmormântării. Din pricina plânsului, Părintele Alexie cu multă greutate a sfârșit Slujba.

Era ora 17:00 și trebuia să se dea ultima sărutare. Este cu neputință de descris ce se petrecea în biserică. Se auzeau numai glasuri de jale și plânsete. Toți își băteau piepturile și fiecare se acuza pe sine, numindu-se vinovat de moartea copilului. Părintele Alexie stătea în Sfântul Altar, înaintea Sfintei Mese, cu mâinile ridicate și a îndrăznit să facă următoarea rugăciune către Dumnezeu în auzul tuturor celor care erau în biserică:

 – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, vezi că nu am putere în mine să dau ultima sărutare acestui copil! Nu îngădui ca eu, un om bătrân, preotul și robul Tău, să rămân rușinat față de cei din biserică, pentru că vrăjmașul neamului omenesc își va bate joc de mine, slujitorul Tău, căci am întrerupt slujba din pricina neputinței mele. Însă aceasta este peste puterile mele. Auzi tânguirile poporului Tău care se pocăiește, vezi durerea inimii acestor părinți și ascultă, Doamne, cererea mea, rugăciunea unui preot bătrân: Nu ne lipsi de cele pe care ni le-ai făgăduit pentru îndreptarea noastră, pentru învățătura noastră și pentru slava Sfântului Tău Nume! Nu ne-ai spus, Doamne, că ne vei da orice vom cere de la Tine cu credință? Nu Tu, Doamne mult-milostive, ne-ai spus: „Cereți și vi se va da vouă!”? O, Dumnezeul meu preadrepte, în biserică nimeni nu se poate apropia de acest copil ca să-i dea ultima sărutare. Eu sunt un om bătrân, dar nici eu nu am această putere… O, Dumnezeul meu, milostivește-Te de noi! Auzi-ne, Doamne Dumnezeul nostru!…

Apoi a tăcut. Peste puțin preotul a căzut în genunchi înaintea Jertfelnicului și a strigat cu glas mare:

 – Da, Doamne, însă înviază acest copil, pentru că nimic nu-Ți este cu neputință! Tu ești Domnul nostru, Chivernisitorul nostru… Te rog, nu cu mândrie, ci cu smerenie Te rog…

Atunci s-a arătat ca o strălucire de fulger și s-a auzit un zgomot puternic ca răspuns la rugăciunea bătrânului preot, care stătea în genunchi înaintea Sfintei Mese. Apoi s-a ridicat și privind înapoi, îl vede pe copil stând drept în sicriu și privind în toate părțile. Când preotul l-a văzut pe copil înviat, a căzut iarăși în genunchi înaintea Sfintei Mese și plângând, a început să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru minune. După aceea iarăși s-a ridicat și, fără să spună ceva, s-a îndreptat spre sicriu. Nu se putea descrie bucuria tuturor celor care l-au văzut pe copil înviat. Străbătând cu multă greutate prin mulțime până la sicriu, a luat copilul în brațe, l-a dus în Sfântul Altar, l-a pus pe un scaun și l-a împărtășit cu Preacuratele Taine, după care l-a dat părinților lui.

După ce toți au plecat la casele lor, Părintele Alexie a mai rămas în biserică. Emoția lui era atât de mare din pricina celor petrecute, încât îi era cu neputință să plece. A citit Acatistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, apoi, într-un târziu, a plecat. Vreme de o săptămână, profund cutremurat, a zăcut bolnav la pat.

După minune, Părintele Alexie a mai trăit trei ani. Copilul a mai trăit șase ani după învierea sa, după care a adormit la vârsta de optsprezece ani.

Atât de mare este puterea rugăciunii! Atât de mare este îndrăznirea pe care o are un preot sfânt înaintea lui Dumnezeu!

Sursa: Cartea „MUCENICI, MĂRTURISTORI ȘI ASCEȚI DIN BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ ÎN SECOLUL XX” de Ierom. Damaschin Orlovski, Tver 1992.