Preot Ioan Istrati
Zămislit în ciuda evidențelor senectuții, purtat în pântece ca pe o minune mai presus de fire, copil de preot martir pentru Dumnezeu, vestit de Arhanghelul bucuriei, pricină a amuțirii Părintelui său îndoielnic, picătură de lumină în vecernia morții, sfârșitul Testamentului durerii.
Crescând mic de tot în pântecele sterp al bătrânei sfinte, simte mai presus de Ceruri prezența lui Dumnezeu Cuvântul în fața lui, încă fiind nenăscut. Nu văzul, nu auzul, ci simțul Dumnezeirii, acel fior necuprins de lumină și de bucurie cerească, care te împlinește pentru vecie și fără de care mori de dor de Cel iubit.
E îndrăgostit fără de hotar micul prunc Ioan de Infinitul Creator din pântecele feciorelnic al Mariei, Catedrala veacurilor. Se naște în sfințenia preoției și adulmecă mireasmă de tămâie, el, mireasma sfântă a pustiei. Părinții îi mor și pleacă în pustia Iordanului plângând de dorul Celui pe care L-a întâlnit în pântece.
Ochiul lui scrutător sfărâmă toată taraba de mizerie și de iluzii, toată șandramaua socială infectă unde răutatea, plăcerea animalică și dominația celor sărmani guvernează.
Tună și fulgeră peste deșertul din inimile nemernice, e mai curat ca o lacrimă în naivitatea lui deschizătoare de ceruri. Mii de oameni vin la el, atrași de puterea tainei.
E ales să își pună mâna pe Capul lui Dumnezeu.
Și ochii i se inundă de lacrimi, și vede Duhul puterii infinite de viață, ca un porumbel, și apele șiroiesc pe Capul lui Dumnezeu și Tatăl rostește declarația de dragoste adresată umanității: Tu ești Fiul Meu cel iubit.
Își trimite ucenicii să urmeze pe Mielul lui Dumnezeu, și rămâne singur, și nu-și mai poate ostoi dorul înlăcrimat de Dumnezeu. Nu mai poate răbda nimicnicia lumii, îl doare cumplit păcatul tuturor, simte rănile de moarte ale celor care nu mai simt nimic.
E prins de șleahta demonică de curvari și bețivi aka stăpânirea iudaică și moare strigând dreptatea, de mâna unei femei spurcate. Se rostogolește în iad și strigă tuturor că Mesia e la uși, e aici, vine să moară pe Cruce ca să zdrobească puterea morții. E purtat de mâinile lui Hristos cel înviat la Tronul Preasfintei Treimi și șade de-a dreapta Lui, mustrând amarnic pe cei ce-și pierd veșnicia cu nimicuri. E încruntat, incandescent, arzător de dorul lui Dumnezeu, râvnitor, îngeresc și preacurat. E tot ce am fi trebuit să fim și nu vom fi niciodată din pricina păcatelor și prostiei noastre.
Prooroc, Mucenic, preot, Înger, Apostol, împărat peste patimi, Cuvios, monah, mărturisitor, doctor, teolog, sfințenia cea înmiresmată a umanității.
Acolo, lângă Tronul slavei lui Dumnezeu, va sta și ne va aminti, nimic zicând, despre sfințenia prunciei noastre pe care el și-a păstrat-o pentru vecie. Va privi în noi și vom înțelege într-o clipă ce-am pierdut lepădându-ne de Hristos. Și doar dacă am avut inimă de mamă, vom avea putere să strigăm spre Dulcea Maică a lui Dumnezeu, ca să scăpăm de mânia ce va să fie și de securea pomilor neroditori.
