Dacă ar fi să-l caracterizăm pe Sfântul Iosif cel Milostiv printr-un singur cuvânt, cu siguranță termenul milostenie ar fi cel mai potrivit. Iar dacă ar fi să-l descriem printr-un citat din Sfânta Scriptură, fără niciun dubiu acela ar fi replica Mântuitorului, despre Judecata de Apoi, pe care o regăsim la Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul al XXV-lea: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine”.
Așa a fost Sfântul Iosif, pomenit de Biserica noastră în ziua de 26 ianuarie a fiecărui an. Mereu alături de oameni și-n mijlocul lor, dar și cu sufletul îndreptat spre ziua în care Domnul va cere de la noi socoteală. A știut el că Hristos îi răsplăteşte pe cei care au fost cu inima mare şi îi cheamă în Împărăţia Tatălui din Ceruri și n-a putut sta indiferent. A făcut din milostenie scopul vieții sale și l-a făcut frate pe cel flămând, însetat, străin, gol sau sărac. Frate pe vecie!
Și-a iubit aproapele mai mult decât pe el însuși
S-a jertfit pentru oameni fără a ține cont de vârstă și de neam. A lucrat iubirea în folosul celor în nevoie, având în inimă și-n suflet gândul acesta, că milostenia și dragostea față de cei sărmani sunt cheile care deschid orice lacăte. Chiar și pe acelea care străjuiesc Împărăția Cerurilor.
Arhimandritul Vasile Vasilache, cel care a întocmit şi prima descriere a vieţii Sfântului Iosif cel Milostiv, notează atât de minunat, între altele, cât de mare era dragostea acestui ierarh pentru păstoriții săi. Un ierarh-model pentru Biserica lui Hristos din toate timpurile. Căci predica pe care o rostea la sfârșitul Liturghiei prindea viață, într-un fel, și se transforma în fapte. Se spune, așadar, că zilnic veneau la Sfântul Iosif oameni cu ochii plini de lacrimi, săraci în toate, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni sau însănătoşi prin mila sa. Iar el cobora din chilie „cu punga plină în mijlocul celor aproape o sută de săraci, mângâindu-i cu vorba, binecuvântându-i cu harul şi ajutorându-i cu banul”. Se știa că Sfântul Iosif avea un principiu interesant: de a nu oferi de pomană celor săraci mai puţin de o pâine sau banii necesari pentru ca respectiva persoană să-și cumpere o pâne. Iar dacă banii mărunți, strânși de el pentru milostenia cea din toate zilele nu-i erau de-ajuns, atunci „dădea banii pe care îi mai avea prin buzunare, şi aşa se urca uşurat, sufleteşte mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale, păzită de Sfinţii Îngeri”.
Duminica, însă, în Ziua Domnului, mila Mitropolitului Iosif îmbrăca o altă haină. Iconomul mitropoliei, părintele Visarion Boboc, primind binecuvântare şi o pungă plină de bani de la Sfântul Iosif, după încheierea Sfintei Liturghii, se aşeza ca un om nevoiaș la poarta din spatele Mitropoliei. Trecând, deci, pe acolo mulți oameni săraci, aproximativ două sute, după mărturiile vremii, îşi primeau „leafa” de la Mitropolit. Şi aşa, zilnic, Sfântul Iosif îşi împărţea economiile sale, „iar nu bunul unei mitropolii sărăcite prin secularizare. Veneau la el săracii ca la vistiernicul Iosif din Egipt, să ceară hrana de toate zilele”.
De asemenea, aflăm din Patericul românesc al Părintelui Ioanichie Bălan că în timpul anului, Sfântul Iosif ajuta elevi şi studenţi de toate vârstele, fără a face vreo distincție între ei. Le dădea hrană, le plătea taxele şcolare, le dădea bani de cheltuială, susţinea studenţi din salariul său, la studii în ţară şi peste hotare: „Sala de mese de lângă bucătăria mitropolitului era adevărată cantină de şcoală. La sfârşitul anului, însă, fiecare era dator să-i înfăţişeze situaţia şcolară. Pentru cei ce se distingeau la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu”.
A „resuscitat” casa lui Dumnezeu din inima Moldovei
Toate acestea și mai mult decât cele scrise și descrise a făcut Sfântul Iosif la Iași, în inima tainică a Moldovei. Domnul din Ceruri le știe, sigur, pe toate. Așa cum îi știe pe toți cei care și-n ceasul acesta îi aduc gând de mulțumire. A lucrat cu timp și fără de timp pentru Hristos și pentru aproapele, restaurând într-un fel, viața duhovnicească din aceste ținuturi. Asta, după ce fusese episcop la Argeş, într-o eparhie bogată, care nu trăise drama și rănile războiului. Și ne întrebăm, firește: de ce, oare, n-a ales Sfântul Iosif o viață liniștită la bătrânețe? De ce nu s-a gândit să se retragă într-o chilie liniștită din Făgăraș sau la vreun schit de prin Munții Iezerului? De ce a ales lumea în locul isihiei? Pentru că acesta a fost planul lui Dumnezeu cu dânsul. Căci, omul își face multe planuri în inima lui, însă gândul și hotărârea Domnului, numai acelea se împlinesc în viața noastră. Se spune adesea că, atunci când ne facem planuri, Dumnezeu zâmbește. Și a zâmbit Domnul larg, căci a văzut râvna Sfântului Iosif și a știut că el este alesul. El este cel care avea să facă în Moldova lui Ștefan ceea ce nu reușise nimeni de 40 de ani: să ducă la bun sfârșit lucrările de zidire a Catedralei pe care le începuse înaintașul său, Mitropolitul Veniamin Costache. Cronicile vremii păstrează până astăzi în paginile lor cuvinte care grăiesc peste vremuri despre cât de mult s-a implicat Sfântul Iosif în realizarea acestui proiect de suflet, destinat mântuirii sufletului: „Bătrânul mitropolit nu o dată, ci de multe ori în zi, se urca până sus, în turnuri, pentru a vedea cum se lucrează: dacă se aşează bine stâlpii, dacă se pune material bun la bolţi, dacă se fac legăturile cu fier cât mai bine, şi aşa rând pe rând, apoi se pogora în galeriile bisericii, pentru a vedea deplin întărite cerdacurile şi uşile aşezate acolo unde era nevoie”.
Vă propunem, așadar, un exercițiu de imaginație la sfârșit de ianuarie. Un exercițiu mai bun decât orice concluzie a celor consemnate în rândurile de mai sus: Oare cum ar fi arătat Iașul fără Catedrala din inima sa? Cum s-ar fi simțit marea de pelerini, oceanul de credință și de mărturisire adunat în fiecare an în capitala Moldovei înainte de 14 octombrie, fără casa care adăpostește Moaștele Sfintei Parascheva? Ce sălaș și-ar fi găsit, oare, buchete de busuioc frumos mirositor și toate celelalte flori aduse în dar Ocrotitoarei Moldovei și a tuturor românilor? Cu siguranță, am fi fost cu toții mult mai săraci.
Căci, nu despre ziduri este vorba, până la urmă. Nu despre zidurile pe care Sfântul Iosif le-a ridicat în mijlocul capitalei Moldovei, ci despre oamenii care le însuflețesc în fiecare zi, participând la sfintele slujbe și rugându-se într-un glas lui Dumnezeu, Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfântului Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei. Sfântul care a câștigat Raiul cu „banii pentru o pâine”…
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
