Acesta, care în lume s-a numit Gheorghe Laghios, s-a născut în anul 1891 în Limnos. Se vede că de tânăr nu a fost ajutat, de aceea bea și se îmbăta. Acestea se scriu, așa cum le-au păstrat vechi cunoștințe ale lui, pentru a explica și a fi înțelese anumite nevoințe monahale deosebite de-ale sale. Dar Bunul Dumnezeu, Care a văzut buna lui intenție, a dat pocăință arzătoare sufletului simplu și rar întâlnit al său, și astfel a venit să se călugărească în Sfântul Munte în anul 1908.
Căutările sale isihaste și faima marelui isihast, ieromonahul Daniil Aghiopetritul[1], au condus pașii săi la cea mai retrasă și mai liniștită regiune, Chilia unde a pustnicit Sfântul Petru Athonitul, primul și cel mai mare Isihast Athonit. S-a supus părintelui Daniil, pe care încerca să-l urmeze în nevoințele sale și să-i facă ascultare bună.
După o îndelungată încercare a devenit monah în anul 1926 cu numele de Petru. A învățat de la sfințitul său stareț călugăria practică și a fost călăuzit de către acesta în cunoașterea tainelor isihiei/liniștirii, a trezviei, a zăvorârii și a neîncetatei rugăciuni, pe care le-a păzit până la adormirea sa.
Trăind adânc pocăința pentru cele întru știință și întru neștiință păcate ale tinereții sale, a cerut binecuvântare de la starețul său ca timp de trei luni să nu bea apă, pentru ca Dumnezeu să-i ierte bețiile sale. Mânca mâncare și verdețuri, desigur, dar nu a băut apă timp de trei luni!
Avea multă râvnă și era plin de bărbăție în luptele cele ascetice și cu marea sa simplitate ce îl caracteriza făcea ascultare desăvârșită la starețul său. Începutul cel bun, temelia duhovnicească pe care a așezat-o, vestea de mai înainte evoluția/transformarea sa luminoasă de mai târziu.
Când a adormit părintele Daniil, prin 1929, timp de câțiva ani a trăit împreună cu frații săi duhovnicești. Unul dintre ei a ieșit în lume. Ceilalți au murit și se pare că singur o ducea greu. Apoi au venit și anii grei ai ocupației germane și ai foametei. Astfel a fost nevoit să părăsească Chilia metaniei sale și să ia o colibă la Schitul Sfânta Ana Mică. Ea se află deasupra Chiliei Sfântului Apostol Toma, puțin mai jos de drumul ce duce la Katunakia; nu se vede fiindcă este săpată într-o stâncă. Are două chilii mici și joase. O ușă internă conduce la stâncă, unde se află o peșteră destul de spațioasă, ce are o deschizătură pentru a fi luminată. Aici Starețul se retrăgea pentru mai multă liniște.
Acesta era atelierul său duhovnicesc, stupul său duhovnicesc, dulcele său „cuib”, care pentru el era raiul pământesc, de vreme ce gusta mierea isihiei și mana Cerului. De aceea nu-l lăsa inima să iasă din chilia sa, să se întrețină și să vorbească cu alții. Micul, necărturarul și săracul „Petrache” era un isihast ce ajunsese la măsuri mari. Avea rugăciunea neîncetată, adeseori vedea Lumina necreată și trăia încă din această viață stări paradisiace.
Bătrânul Gherasim Imnograful povestește: „L-am cunoscut pe bătrânul Petru (Petrache) Katunakiotul. Era cu adevărat un monah sfânt. Făcea multă rugăciune și o mare asceză. Gătea mâncare odată pe săptămână și în fiecare zi mânca din acea mâncare. Odată a venit la chilia noastră schimbat la față. Plângând mi-a spus că în seara de dinainte, în timp ce se ruga, chilia sa a fost învăluită de o lumină și o mireasmă negrăită. El însuși a simțit o nepovestită fericire, dulceață și pace. Nu mai știa dacă se află în chilia sa sau nu. Întreba ca să afle ce era acel lucru ce i se întâmplase. «Tu ești învățat, știi carte, de aceea să-mi spui: Nu cumva aceasta este înșelare a satanei, nu cumva este ceva rău?». Toate cele pe care mi le spunea erau ale Harului. Așa cum îmi povestea, deodată a ieșit din sine și pentru o clipă chipul său a strălucit. Atunci eu m-am pierdut. Nu spuneam nimic, ci îl lăsam să vorbească. Nu-l întrerupeam deloc. Luam aminte la cele pe care le zicea și le cercetam, însă nu distingeam nici un semn de înșelare. Apoi i-am spus să-L slăvească pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit să vadă unele ca acelea, fiindcă toate erau de la Dumnezeu și nu erau înșelare. Când a plecat m-a rugat să nu spun nimănui și să-L rog pe Dumnezeu să-l ajute să nu se înșele. Bătrânul Petru era un om al Rugăciunii minții. Un monah foarte smerit și simplu”.
Se vede că acest fapt i s-a petrecut pentru prima oară, fiindcă după aceea a trăit multe stări de acest fel, așa cum i-a descoperit Starețului Paisie[2]. Adeseori vedea Lumina necreată, avea lacrimi pururea-curgătoare care însoțeau rugăciunea sa neîncetată. Ajunsese mai presus de tipice.
Un oarecare stareț l-a întrebat dacă face canon și slujbă, iar el a răspuns: „Nici canon, nici slujbă nu fac. De îndată ce apune soarele, mănânc, fac Pavecernița și dorm două ceasuri. Când mă trezesc, și când deja s-a înnoptat, încep rugăciunea cu metaniile. La al doilea-treilea șirag de metanii vin lacrimile și până dimineață nu știu unde mă aflu. Vara încep privegherea seara, iar când iese soarele, atunci vin întru sinemi și intru înlăuntru”. (Probabil era răpit în contemplație).
De aceea trăia zăvorât și nu voia să vorbească, „nevrând să taie gustarea dulceții lui Dumnezeu[3]. Pentru a nu-și pierde comuniunea sa cu Dumnezeu, evita împreună-vorbirile. „Acela ce iubeşte vorbirea cea împreună cu Hristos, iubeşte a se face singuratic”[4]. Îl vizitau părinții și băteau în poartă, acesta însă deschidea puțin ferestruica și întreba cine este și ce vrea. Dacă îi duceau alimente, le spunea să le lase afară. Nu ieșea să le ia până când se stricau. Aceasta o făcea ca să vadă părinții alimentele stricate și să nu-i mai aducă.
Cineva l-a întrebat de ce nu iese afară când vin să-l viziteze. „Dacă voi ieși afară, vom spune cuvinte de prisos”, a răspuns el. Era neagonisitor. Ieșea doar o dată sau de două ori pe an ca să dea rucodelia sa, metaniile, și să-și procure posmagul său. În fiecare zi mânca la ceasul al noulea[5] din zi, iar untdelemn nu mânca aproape tot timpul anului. Mâncarea lui obișnuită era ceai cu posmag. Adeseori ținea posturi de trei zile.
Ieromonahului Dionisie de la Schitul Sfânta Ana Mică i-a spus: „Ca să rămâi în pustie, trebuie să fii bucătar bun. Vei găti fasole Duminică și vei mânca până marți. Miercuri vei pune puțină apă și le vei fierbe, joi vei pune puține roșii, Vineri puțină sare și apă, Sâmbătă vei pune puțin cir, iar Duminică altă mâncare. Și astfel, cu o singură mâncare petreci toată săptămâna”.
Odată a nins și părintele Dionisie îl vedea de vizavi plimbându-se prin zăpadă. Apoi, când l-a întrebat de ce a făcut aceasta, el i-a destăinuit că avusese război trupesc și pentru aceasta ieșise desculț în zăpadă ca să potolească înfierbântarea trupească.
Bătrânul Petru avea Harisma de a vedea lucruri viitoare. Într-o zi a primit înștiințare în rugăciune și a mers la starețul de atunci al Chiliei Sfântului Haralambie de la Noul Schit și i-a spus: „Gheronda, vine lupul ca să mănânce oița ta. Știi asta? Călugărul tău nu merge bine. Îl supraveghezi? Ia aminte, căci va pleca și le va lepăda (hainele monahale n.tr.)”.
Și într-adevăr, călugărul era înecat de gânduri și plănuia să plece. Bătrânul Petru de la Schitul Sfânta Ana Mică vedea aceasta, dar din nefericire, în ciuda strădaniei starețului său, acela a plecat în lume și s-a însurat.
Bătrânul Petru trăia fără răspândire. Urca vara pe vârful Athon, luând ca pricină adunatul plantelor de ceai, dar în realitate se liniștea și se dăruia Rugăciunii neîncetate a minții și contemplației. Nu avea mulți cunoscuți. Se străduia să trăiască ascuns, de aceea nici nu se păstrează multe date din viața lui. Dar, așa cum spun Sfinții Părinți, ajunge de multe ori chiar și un singur cuvânt pentru a vădi întreaga stare duhovnicească și lucrarea lăuntrică a monahului. Dacă gustă cineva dintr-un paHar mic cu vin, își dă seama de calitatea vinului din întreg butoiul. Tot astfel și bătrânul Petru, din puținele date care s-au adunat, se vede că era sporit în rugăciune. Era un monah al Rugăciunii minții, al lucrării lăuntrice. Un monah silitor, un adevărat ascet care îmbina făptuirea cu contemplația.
Toți părinții care l-au cunoscut spun despre el cele mai bune cuvinte. „Era cel mai bun monah din acea regiune”, „adevărat monah”, „un bătrânel plin de sfințenie”. Și Starețul Paisie Aghioritul spunea că dintre toți asceții pe care i-a cunoscut, bătrânul Petru ajunsese la măsuri mai mari; de aceea și voia să devină ucenicul său.
Părintele Efrem Katunakiotul, avea multă evlavie față de bătrânul Petru, spunea: „Îți lăsa o dulceață în suflet atunci când îl întâlneai pe acest om și îți vorbea. Niciodată nu venea la privegheri și niciodată nu a pricinuit sminteală. O viață întreagă în Sfântul Munte și să fie în pace cu toți, mare lucru”.
Bătrânul Petru, atunci când întâlnea părinți pe drum, nu spunea obișnuitul salut „binecuvântați”, ci o vorbă înțeleaptă: „Părinților, plecăm!” (adică murim).
Avea o mare sensibilitate. Evita să înnopteze pe la chilii, ca să nu-i îngreuieze pe părinți, dar și pentru ca să nu-și piardă liniștea sa și astfel să-și încalce rânduiala sa. Odată bătrânul Ioachim Kareotul de la Chilia vatopedină a Înălțării l-a silit să înnopteze la chilia sa, dar el nu a primit, ci a pornit pe jos spre Dafni. Pe drum, văzând că s-a înnoptat și a început să plouă, și-a petrecut noaptea în scorbura unui castan.
Când a simțit că s-a apropiat adormirea sa, a plecat de la chilioara sa de la Sfânta Ana Mică și s-a dus la metania sa, la Chilia Sfântului Petru Athonitul, ca să-și lase oasele acolo unde și-a început călugăria sa. A mai trăit câteva luni acolo și a adormit în 1958, la praznicul Sfântului Petru Athonitul, al cărui nume îl purta și în cinstea căruia era afierosită bisericuța Chiliei. Când a adormit, sigurele lucruri pe care le-au găsit în chilia sa erau puțin posmag într-un coșuleț și jumătate de sticlă cu untdelemn pentru candelă. Nici pat nu avea, nici saltea.
Să avem binecuvântarea lui! Amin.
[1] Adică cel care viețuia la Chilia Sfântului Petru Athonitul.
[2] Vezi Părinți Aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos – 2004, p. 69.
[3] Vezi Scara – Sfântul Ioan Sinaitul, cap. XXVII, p. 25.
[4] Cuvinte ascetice – Sfântul Isaac Sirul, cap. XXXIV, Despre tăcere.
[5] Adică ora 3 după-amiază.
